Neve 🦋

I put a spell on you
Now you're mine
I've got a hold on you
At least for the night
You put a spell on me – Austin Giorgio

        Există un moment în viață când fiecare dintre noi clachează din punct de vedere emoțional. Când își bagă picioarele în tot ce credea și se abandonează emoțiilor mult prea intense care par să îl înnebunească. Când lasă baltă orice, doar pentru o clipă de liniște. Un loc în care durerea nu există, în care inima nu a trebuit să pocnească din cauza indiferenței unor oameni.

Nu știu cât timp a trecut de când zac pe jos, pe acoperiș. Probabil am adormit la un moment dat pentru că ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că o rafală de vânt m-a făcut să deschid ochii. Mâna mi se odihnește îl jurul lănțișorului de la gât, iar durerea din zona cefei îmi face capul să zvâcnească dureros. Mă ridic în șezut, privind peste margine. Trotuarele sunt pustii, zărindu-se doar câțiva puști care râd zgomotos. O mașină trece în viteză, cu basul dat la maxim. Melodia rap, cu tente vulgare și mesaj în acest sens, face câteva fete din interior să țipe cât le țin plămânii.

        Oftez și îmi plimb o mână prin păr, dându-l pe spate. Mă întind și simt o durere nasoală de spate. Îmi dezmorțească oasele, câteva din zona gâtului trosnind. Ar trebui să îmi notez undeva să nu mai stau atât de mult timp pe suprafețe atât de incomode.

        — Bună dimineața, tormenta! Stăteai bine?

        Tresar și palma îmi rămâne în păr. Înghit în sec. Vocea sa groasă îmi ridică micuțele fire de păr în sus, producând fiori adânci în întreg trupul meu. De ieri seară nu l-am mai văzut deloc, iar apropierea de atunci îmi încinge trupul. Amintirea buzelor sale atât de aproape de ale mele, a parfumul său, a căldurii acelui trup atât de ademenitor, îmi trimite fiori până în mijlocul ființei mele, provocându-mi o durere atât de dulce.

        — Văd că ai trecut din nou la acronimul ăsta. Te-ai plictisit de celălalt?

        Îi aud pașii apropiindu-se. Îmi cobor mâna, strângând pumnul.

        — Nicidecum. Ambele ți se potrivesc.

        — Ce cauți aici, Amon?

        Îmi simt inima în gât. Mai ales când știu ce am făcut aseară, în cameră, imediat ce am știut sigur că el a plecat.

        — Privește-mă când îmi vorbești!

        Mă întorc cu încetinitorul, vrând să amân cât mai mult un contact vizual cu el. Fața îmi arde de rușine, iar în pântecul meu se instalează un dulce ghemotoc de nervi.

        Căldură trupului său îmi arde imediat pielea. Si drace...nu știam că e atât de aproape de mine. Îmi ridic privirea cu încetinitorul, iar atunci când ochii noștri se întâlnesc...iese fum. Mierea din ochii săi este topită, lăsând la vedere dorința puternică ce mocnește acolo. Palma mă furnică și o dorință puternică de a-i atinge obrazul mă apasă în piept. Nu știu ce drăcie de virus am contractat, dar e al naibii de ciudat să vreau atât de mult să îl ating având în vedere că mai mult ne-am ciondănit, decât să ne înțelegem.

        — Acum e mai bine? întreb, încercând să maschez reacțiile ciudate și incontrolabile ale trupului meu.

        Privirea sa poposește pe buzele mele pe care, inconștient, le umezesc cu limba. Înghite în sec, mărul lui Adam mișcându-se ispititor, apoi își ridică ochii înapoi.

        — Mult mai bine!

        Tăcerea se lasă între noi pentru o clipă și tot ce fac este să îl privesc. Și culmea, este al naibii de relaxant. Niciodată nu am stat să privesc pe cineva atât timp doar privindu-ne. Iar liniștea din jurul lui mă calmează și irită deopotrivă.

        Își drege vocea, stricând și avea conexiune slabă pe care o creasem. Întinde unul din brațe spre mine, dezvăluind o cutie frumos ambalată. Îmi dau ochii peste cap, întorcându-mă cu spatele la el. Am fugit de cadoul ăsta și de persoana care mi l-a oferit, urmând ca el să vină aici și să tulbure starea fragilă de pace care s-a instalat în mine.

        — Poți lua chestia asta și să te cari, Amon!

        Îi aud pașii, apoi căldura sa mă învăluie din nou. Îi simt respirația în jurul urechii, dar nervii și furia din acest moment sunt mai puternice.

        — E cadoul de la mama ta. De ce nu l-ai vrea?

        Pufnesc. Mama mea. Draga de ea! S-a deranjat să îmi ia, acum, un blestemat de cadou. De parcă ar putea șterge cu buretele anii în care a lipsit din viața mea. Anii în care aș fi avut nevoie de o figură feminină în viața mea cu care să discut lucruri pe care nu le-aș fi abordat de față cu tata. Pentru anii ei de indiferență și pentru cei în care s-a prefăcut că suntem fericiți în formula asta blestemată.

        — Nu trebuie să mă justific în fața ta! Am spus să te cari! Ai văzut că sunt bine. Te poți duce să îi raportezi Juliettei!

        Suflă aer cald peste urechea mea, apropiindu-se cât de mult i se permite. Mușchii pieptului său sunt complet lipiți de spatele meu și îl simt al naibii de bine.

        — Ești așa o enigmă, Neve! Ai atât de multe secrete!

        Pufnesc din nou.

        — De parcă tu nu ascunzi ceva. Te simt. Ai al dracului de multe secrete!

        Râde gutural, iar corpul meu simte acest sunet în fiecare fibră. Înghit în sec și închid ochii, fiind pe punctul de a  eliberare un suspin când palmele sale se așază pe talia mea.

        — Dar secretele tale sunt atât de intrigante, fluturaș! Și îți jur că le voi afla pe rând. Unul câte unul.

        Îmi frământă talia în timp ce vocea sa guturală și cuvintele scoase pe gura aia păcătoasă își fac mendrele cu emoțiile mele. Și să dea naiba dacă bărbatul ăsta nu deține puterea de a mă da peste cap atât de ușor. Face din mine o bipolară blestemată. Când vreau să par indiferentă, când aburii dorinței mă îneacă și tot ceea ce îmi mai doresc este să îl am. Să îi deslușesc fiecare parte din corpul ăla, fiecare mușchi și fiecare adâncitură, până când tot ceea ce mai vede înainte ochilor săi să fiu eu.

        — Încearcă doar! Vezi dacă vei și reuși!

        Chicotește în timp ce nasul său se plimbă în părul meu.

        — Obțin orice îmi propun, fluturaș! Fii sigură de asta!

        Îmi ling buzele în timp ce mă desprind din strânsoarea lui. Mă întorc spre el și îl privesc o clipă, apoi fac ocol și merg spre ușa ce dă spre interiorul blocului. Îl simt în spatele meu și știu că mă urmărește. E ca un scai nesuferit. Las ușa deschisă în urma mea, apoi mai că alerg spre scări. Le cobor alene, totuși, fiind prea înguste pentru a alerga. În mod ciudat, acestea sunt diferite de restul. Nu îmi dau seama ce a fost în mintea arhitectului sau a constructorului care a greșit proiectul și a ales să îl lase așa.

        Înjur printre dinți când ajung la etajul meu și apartamentul nu este încuiat. Îmi blestem nervii și mă rog ca cineva să nu fi intrat că să ia ceva. Oricum multe lucruri de valoare nu am aici, dar tabloul din sufragerie este de valoare. Încă nu știu motivul pentru care mama a ales să îl pună aici, dar știu sigur că dacă ar fi furat ne-am alege cu o pagubă destul de mare.

        Când mama ne-a pus să alegem un apartament numai pentru noi, când vom simți că avem nevoie de un loc al nostru, a ales să ne lase să îl decorăm singure. Ne-a lăsat să ne facem de cap, deși pe alocuri a strâmbat din nas. Singurul amestec al ei a fost respectivul tablou, iar una dintre deciziile ei a fost luată în considerare doar în privința geamurilor-oglindă. Recunosc. A fost o alegere foarte bună. Nu mi-ar plăcea ca cineva să de-a cu ochiul în cameră când mă schimb sau ceva. Mai ales că avem un bloc destul de aproape de al nostru.

        Răsuflu ușurată când văd că tabloul este încă pe perete, iar când mă întorc să închid ușa, mă lovesc de pieptul lui Amon. Mă dau câțiva pași mai în spate și îmi mușc limba că să nu-l întreb ce mama naibii mai caută aici. Practic, fiind prietenul lui Juls, are dreptul să vină oricând vrea aici. La fel ca și Nacho.

        Aruncă acea cutie pe masa de cafea și acum observ că are rucsacul meu în cealaltă mână.

        — Hai! Ia cheile și închide ușa de data asta!

        Mă încrunt. Ce naiba?

        — Ia-o ușor, Zorro! Nu merg nicăieri cu tine. Dacă ai văzut că sunt bine, poți pleca. Știi unde e ușa! Să o închizi după tine!

        Își înclină capul spre dreapta, privindu-mă amuzat. Își linge buzele și gestul său, pentru o secundă, îmi atrage atenția asupra lor. Era pe punctul de a le săruta. Eram atât de pornită pentru a-i afla gustul și moliciunea buzelor încât am uitat cum s-a desfășurat relația dintre noi de când a venit.

        — Nu plec nicăieri. Doar nu vrei să stai singură aici, în starea asta deplorabilă. Nu te duc la tăiere, tormenta! Doar ne plimbăm!

        Îmi dau ochii peste cap. Cât de bipolar poate fi!

        — Acum două minute mi-ai spus fluturaș, acum tormenta. Hotărăște-te!

         Zâmbește, dezvelindu-și dinții albi, perfecți.

        — Cum am mai spus, ambele ți se potrivesc. Ești, în același timp, vulnerabilă ca un fluture, dar și răvășitoare precum o furtună. Acum două minute erai ca un copilaș căruia i s-a furat acadeaua din mână. Iar acum, când mă sfidezi, ești precum o furtună care ar fi în stare să distrugă tot în jurul ei. Ești la extreme, Neve!

        Și cu aceste cuvinte, mă lasă mută. Cât de bine a putut să vadă omul ăsta în interiorul meu? Cum a reușit să mă descifreze într-un timp atât de scurt? E ciudat cum un străin știe mai multe despre tine decât propria mamă.

        — Nu îți fac nimic, pentru Dumnezeu! Doar ne plimbăm. Te scot din locul ăsta. Crede-mă, nu te-ai văzut pe acoperiș. Eu te-am văzut perfect. Am văzut în ce stare ești. Dacă rămâi singură aici, vei înnebuni!

        Îmi mușc buza și reflectez la cuvintele sale. Ate dreptate. Emoțional, nu sunt destul de stabilă. Mai ales după apariția mamei acasă. Am suportat un șoc când am aflat despre sarcina tipei cu care a fost Nacho, apoi a trebuit să suport fericirea mamei, fericire pe care nu o merită pe deplin. Nu când alții au suferit de pe urma ei. Și Amon are dreptate într-o privință. Dacă rămân aici în seara asta, nu voi avea pace. Nu mă voi putea odihni deloc și tot ce voi avea în minte va fi blestematul de moment din seara asta. Și ochișorii lui dulci în interiorul cărora se citește suferința provocată de ea.

        Inspir puternic și după ce îl privesc, aprob, luând-o înaintea sa. Îmi trag rucsacul din mâna sa și îl proptesc pe piept. Deschid buzunarul mic din față de unde iau cheile, apoi trag una dintre baiere pe umăr. Aștept să iasă din casă, apoi trag ușa și o încui. Trag de ea pentru a mă asigura. Mergem umăr la umăr până la mașina sa, un Camaro negru frumos.

        Urc pe locul din dreapta, cuplând centura. Arunc ghiozdanul la picioarele mele și privesc în față. Pornește motorul și scaunul vibrează sub fundul meu. Ador senzația. Ador să fiu într-o mașină puternică. Ador adrenalina care vine la pachet cu superbitatea asta pe patru roți.

        — Unde mergem? îl întreb când visează pe strada principală.

        — Vei vedea!

🦋

        Valurile se lovesc de stânci, udând pontonul de lemn de lângă. Inspir puternic mirosul de apă sărată, aerul curat limpezindu-mi orice gând avut anterior. Cu ochii închiși, îmi mișc degetele prin nisip. Imediat ce am coborât din mașina lui Amon și am văzut marea, m-am descălțat și am pus tenișii în rucsac. Nu pot suporta papucii în picioare când sunt pe nisip. Ador senzația de libertate, de evadare atunci când micile particule îmi gâdilă tălpile. Poate par ciudată, dar sunt fixurile mele și puțin îmi pasă cum se vede din exterior. Important e să mă simt eu bine.

        Pe parcursul întregului drum, tăcerea a domnit în mașină în mare parte. Singurul care a mai destins atmosfera a fost radioul, câteva melodii inducându-mi starea de petrecere, de vară. Ciudat, îmi este al naibii de dor de o petrecere organizată de sora mea. Îmi notez mintal să o rog să organizeze una în curând, până nu încep facultatea.

        — Cum de ne-ai adus aici? Spuneai ceva de o plimbare.

        Sparg liniștea dintre noi, punându-i întrebarea ce m-a măcinat de la început. Mi-a tot stat pe limbă să îl întreb, dar nu am vrut să stric ceva.

        — Și asta nu e plimbare? Pe malul mării, când e liniște. Un loc în care aerul este curat. În plus, am observat că îți place să fii în preajma mării și că adori să înoți.

        Fără să vreau, buzele mi se arcuiesc, dând naștere unui zâmbet larg. Întorc capul spre el, privindu-l. La fel ca și mine, a renunțat la încălțări, pe care le ține în mână. Și-a suflecat blugii până la glezne, iar cămașa îi mai atârnă doar în doi nasturi. Restul, fiind desfăcuți, îi lasă la vedere pieptul și tatuajele.

        — Mulțumesc!

        Flutură din mână.

        — Nu trebuie. Nu am făcut-o numai pentru tine.

        Expir nervoasă.

        — Poți accepta mulțumirile? Nu trebuie să faci acum pe durul!

        Îl văd cu coada ochiului zâmbind.

        — Da. Ai dreptate. Oricum se întâmplă foarte rar!

        Îmi dau ochii peste cap și înaintez. O rafală de vânt mă izbește, fluturându-mi părul. Închid ochii și savurez. Noaptea, plaja pare sălbatică și atât de liniștită încât îți conferă ideea de evadare pe o insulă părăsită unde să poți fi doar tu. Fără oameni care să îți comenteze la orice pas, fără critici care nu își au rostul. Doar tu și cu persoana care îți calmează demonii.

        — Mi-ai spus tormenta încă din seara în care ne-am întâlnit prima dată. Cum de ți-a venit cuvântul ăsta în minte? Inițial nu ne certasem.

        Pufnește. Își linge buzele și continuă să meargă, cot la cot cu mine.

        — Nu trebuia să ne certăm ca să te asemăn cu o furtună. Încă de când ai ieșit la dans, cuvântul ăsta îmi răsuna pe buze. Ai răvășit toți băieții de acolo. Nu te puteau scăpa din ochi.

        Rânjesc cu gura până la urechi. Așa deci! Și cum se face că dintre toate privirile, singura pe care am văzut-o a fost a lui?

        — Și de ce nu ai spus? Poate mă alegeam și eu cu ceva în noaptea aia!

        Scutură din cap.

        — Nu pari genul ăla!

        Ridic o sprânceană deși nu îmi vede fața.

        — Și ce gen de fată par?

        Meditează pentru o clipă, apoi ridică din umeri.

        — Genul de fată care nu cade în genunchi în fața unui tip încă de la prima întâlnire.

        Privirea mea stăruie o clipă pe chipul său. Dacă nu aș știi sigur că nu există strop de magie în universul ăsta, aș spune că Amon e un magician. M-a citit ca pe o carte deschisă. Omul ăsta e uluitor și nu știu sigur dacă îmi place sau nu că mă cunoaște atât de bine. Poate fi letal și nu cred că inimii mele îi va conveni prea tare. Are o putere incredibilă asupra mea și încă nu s-a întâmplat nimic între noi.

        — Știi, dacă eu sunt o furtună, tu poți fi la fel de bine un cutremur. Și tu ai atras câteva priviri de când ai apărut.

        Rânjește în colțul gurii, iar o mică gropiță îi apare în obraz. Și, Dumnezeule, cum de nu am observat-o până acum? E atât de adorabilă! Deși pot afirma cu mâna pe inimă că adorabil nu este nicidecum un cuvânt care l-ar putea descrie pe Amon.

        — Terremoto, rostește cuvântul în spaniolă și jur că inima mea a sărit o bătaie. Are un accent dat naibii.

         — Îmi place. Terremoto și tormenta.

        Fac ochii mari la auzul cuvintelor sale. A făcut tocmai ce cred eu că a făcut?

        — Tocmai ne-ai alăturat numele?

        Rânjește ca un idiot ce e! Își lasă papucii la picioare, apoi își îndeasă mâinile în buzunarele blugilor. Pașii îl apropie de mine, iar eu uit cum să respir. Răcoarea de afară piere în comparație cu căldura trupului său care este din nou foarte aproape de noi. Îmi ling buzele, iar privirea sa cade din nou asupra lor.

        — Nu te obișnui! A fost de moment!

        Aprob, deși toată atenția mea a căzut, de asemenea, pe buzele sale care s-au mișcat al dracului de senzual când a vorbit. Sau poate doar mi s-a părut deoarece dorința asta tâmpită pentru el s-a reinstalat în trupul meu, care arde de parcă aș avea febră 39 de grade. Respir sacadat, anticipând trupul său lipit de al meu. Trupul meu își cere drepturile. Are nevoie de el, pentru că temperatura să revină la normal. Pentru a-și stăvili nevoia.

        — Ți-am spus, fluturaș, să nu mă provoci. Te-am avertizat că te joci cu focul.

        Șoptește cuvintele, iar vocea sa adâncă si răgușită îmi face pântecul să se strângă dureros! Doamne ce îmi face omul ăsta!

        — Poate că îmi place să mă ard!

        Râde ușor, pe un ton jos și fiorii aleargă încântați și nerăbdători pe șira spinării. O dulce durere îmi stăpânește centrul ființei, cerșind după atingerea lui, pe care acesta refuză vehement să mi-o ofere.

        — Nu caut nimic cu nimeni, fluturaș! Nu am venit ca să rămân. Am un scop bine stabilit. Nu mă voi abate de la el!

        Înghit în sec.

        — Perfect! Pentru că nici eu nu caut nimic.

        Își linge buzele și privește undeva deasupra capului meu.

        — Dacă te bagi, va fi doar un joc. Nimic serios. Ceva ce va avea un final, în mod sigur.

        Poate că nu știu unde va duce. Poate că sunt o nebună. Poate că mâine voi regreta. Dar acum, în acest moment, aprob printr-o mișcare a capului și intru în jocul lui. Îi accept nebunia.

        Nici bine nu apuc să îmi duc gestul la final că buzele sale le cuprind pe ale mele. Și e nebunie în toată regula. E dorință și așteptare. E pasiune și tot ceea ce se aseamănă cu acest cuvânt. E dependență.

        Mâinile sale se poziționează de o parte și alta a gâtului meu, iar ale mele se așază pe abdomenul lui, de parcă acest gest ar fi ceva firesc. Îmi adâncesc unghiile în pielea sa când limba își face loc în gura mea, explorând. Iar când o atinge pe a mea, un foc se dezlănțuie în interiorul meu. Îi cuprind cămașa în pumni și îl trag spre mine, vrând să prelungesc momentul. Iar el nu se dezice. Sărutul devine mai apăsat, mai pasional, iar degetele de la una dintre mâinile sale ajung să se încâlcească în șuvițele de la ceafă. Limba mea de atinge înfocată de a sa, nevrând să piardă contactul. Oprește sărutul, mișcându-mi buza de jos, pe care o eliberează încet. Gestul său erotic a amplificat dorința din trupul meu și jur că în acest moment, acolo jos, sunt al dracului de udă. Eliberez un geamăt, ceea ce îl face să mârâie la propriu. Îi ridic tivul cămășii, mângâind cu buricele degetelor pielea pe care am vrut să o ating încă din momentul în care l-am zărit pentru prima dată.

        — Odată ce ai ales să joci, vei dansa în lumea mea. Nimeni nu mai atinge ceea ce am atins eu.

        Îl privesc și aprob din nou, nefiind în stare să mai spun ceva. Degetul său mare îmi atinge buzele, trasând un contur al lor. La fel ca în seara aceea, îi cuprind degetul între buze, lingând ușor cu vârful limbii. Mârâie și își sprijină coboară fruntea peste a mea.

        — Nu fă asta dacă nu vrei să te iau aici și acum. Nu știi cât de dereglat pot fii, fluturaș!

        Mă retrag, nedezlipind contactul vizual. Și poate că, drace, sunt la fel de dereglată precum el!

🦋

         Am o puternică senzație de deja-vu în timp ce urc, pentru a doua oară, scările ce duc spre apartament. Dar, față de prima dată, acum o stare de euforie a pus stăpânire pe ființa mea. Buzele încă îmi zvâcnesc după săruturile repetate, iar pe limbă încă îi port gustul. Și, Dumnezeule, aș vrea să simt asta permanent. Zâmbesc ca o tâmpită încă de când m-a lăsat în fața blocului. Deși mi-aș fi dorit să rămânem mai mult, faptul că eram și sunt al naibii de epuizată l-a determinat să mă urce în mașină. Înainte să ies, m-am întins pentru a-i oferi un alt sărut, ușor de data asta. Indiferența sa m-a dezamăgit pe moment, dar faptul că am reușit să gust din el, din păcatul pe două picioare, a șters imediat acel sentiment din pieptul meu.

        Mă încrunt când cheia nu se învârte în ială. Ce naiba? Pot jura că am închis ușa. Apăs pe clanță și mă strecor în interior. Privesc atent în stânga și dreapta, iar mâinile mă mănâncă să îl sun pe Amon. Dacă a intrat cineva și eu m-am întors când ei se află încă aici? Pipăi după telefon și mai că zbier când nu îl găsesc în buzunar. Apuc umbrela din suport și o așez în fața mea. Înaintez spre sufragerie, iar când intru ușa de la una dintre camere se deschide. Și răsuflu ușurată.

        — Dumnezeule, Juls! M-ai speriat!

        Se încruntă și lasă tricoul din mână să cadă pe podea. Vine spre mine și când ajunge înaintea mea, brațele i se sigilează în jurul meu. O strâng și eu în brațe, simțind cum tremură. Probabil de nervi.

        — Eu te-am speriat? Tu m-ai speriat pe mine! Nu ai dat niciun semn. Am sunat de nebună și nu ai răspuns, Neve! Ai plecat așa de brusc!

        Îi mângâi spatele, realizând că tremurul corpului ei nu este doar din pricina nervilor, ci și a fricii. De când nu mi-a răspuns la telefon în urma unei discuții aprinse cu Hawk, eu și Juls am convenit să nu mai repetăm chestia asta. În seara aceea am gonit ca o nebună cu mașina lui Hawk prin tot orașul, nerespectând nicio nenorocită de regulă de circulație. M-a durut undeva de fiecare persoană în parte, cea mai importantă pentru mine fiind Juls și starea ei. Câteva ore mai târziu am găsit-o în parcul de la Cruz, lângă pista pentru skateboard. Acolo a fost și locul în care am jurat să ne răspundem mereu la telefon atunci când demonii noștri vor să iasă la exterior.

         Dar, pe lângă asta, un singur lucru mă nedumerește.

         — Dar l-ai trimis pe Amon! Nu ți-a spus că sunt bine?

         Se desprinde de mine și mina sa încruntată mă afundă și mai mult în starea de confuzie. Dacă l-a trimis, atunci cum de a fost atât de speriată încât să vină până aici, la o oră atât de târzie, când tot ce trebuia era să doarmă.

         — Amon a fost aici?

         Aprob. Își linge buzele, apoi ridică una dintre mâini, trecându-și degetele prin păr. Ce Dumnezeu? Dacă nu ea l-a trimis, atunci de unde a știut să vină pe acoperiș? De unde a știut unde mă aflu?

         — Și tu de unde ai venit acum?

        Mă fâstâcesc. Nu știu care este natura relației dintre noi și nu vreau să dezvălui prea mult. Nu știu nici ce vrea el. În afară de jocul acela.

         — Am fost la o plimbare. Nu mă simțeam bine. Aveam nevoie de o distragere.

         Și ce mai distragere mi-a oferit. Încerc să ascund ușoara îmbujorare făcându-mi de cap cu părul. Îmi trec degetele printre el, așezându-l în așa fel încât să cadă peste obraji.

         Juls își frământă buza de jos, având mâinile poziționate pe șolduri. Are acea privire care îmi spune că reflectează intens la ceva și mi-e frică să nu cumva să își dea seama de ceva. Deși, dacă eram în locul ei, făceam același lucru. Reacția lui m-a indus în eroare și sunt curioasă de câte ori acționat în numele surorii mele, deși ea nu i-a cerut asta.

         — Calmează-te! Promit să nu mai repet povestea! Ok?

         Aprobă și mă trage din nou în brațele sale. O strâng cât pot de tare, iubind la nebunie sentimentul de protecție care mă înconjoară cât ea este aproape. Ar face orice pentru mine. Și eu la fel!