NEVE 🦋

You're on the other side as the skyline splits in two
Miles away from seeing you
But I can see the stars from America
I wonder, do you see them too?
Ed Sheeran — All of the stars

        Scot cheile din contact și trag de portieră, ieșind cât de repede pot din mașină. Apăs pe butonul de blocare din mers, grăbind pasul către imobil. Ating cheia de la interfon de aparat și trag brutal de ușă, trecând rapid pe lângă bătrânica speriată de gestul meu. Urc scările câte două, simțindu-mi inima în gât.

        Te rog să fie bine! Te rog!

        Mâinile îmi tremură când caut cheia care să se potrivească în ială. Nu știu ce forță divină mi-a dat puterea de a conduce până aici, dar acum pare că m-a părăsit. Simt panică încă din momentul în care i-am auzit vocea. Într-un final găsesc acea cheie blestemată. Deschid ușa cu greu, mâinile mele fiind parcă de gelatină.

        — Nacho!

        Ochii îmi fug prin apartament, dar nici urmă de el. Aerul mi se oprește în gât. Caut prin fiecare cameră până când ajung în baie. Și inima mă înțeapă. Prietenul meu este întins pe jos, capul său fiind sprijinit de perete. Ochii îi sunt închiși, iar pe obraji îi lucesc urmele unor lacrimi. Mă apropii ușor.

        — Nacho!

        Șoapta mea abia de s-a auzit, dar ochii săi s-au deschis. Durere. Asta citesc acolo. Și jur pe Dumnezeu că îl voi distruge pe cel care a pus asta în ochii săi frumoși. Cad în genunchi înaintea lui, aducându-i mâinile. Sunt reci, semn că a stat ceva timp aici. Le apuc la pieptul meu.

        — Ce s-a întâmplat?

        Clipește îndurerat. Îmi desprind o mână de lângă a sa, punând-o pe obrazul său. Cu degetul mare îi șterg lacrimile uscate. El își lasă capul în palma mea și contactul îmi transmite durerea sa. Ochii mă înțeapă, vrând atât de tare să plâng pentru el. Îmi înăbuș lacrimile. Nu e momentul să plâng. Trebuie să fiu tare. Pentru el. Deoarece dacă lacrimile pun stăpânire pe mine, nu voi afla ce l-a adus în starea asta deplorabilă.

        — Nacho! Vorbește cu mine, te rog!

        Își umezește buzele crăpate, cea de jos tremurându-i violent. Îi mângâi obrazul încet, dându-i curajul de a-mi mărturisi. Căci știu prea bine că de asta are nevoie el. Îl cunosc mult prea bine. Nu e prima dată când îl văd în starea asta și niciodată nu mă voi obișnui. Nacho al meu e o oază de liniște și bucurie.

        — Poți...poți să mă îmbrățișezi acum? Doar atât.

        Mă trag mai aproape de el, trăgându-l în brațele mele. Mâna îmi alunecă în părul său, mângâind firele crețe. Îi simt lacrimile îmbinând materialul subțire al tricoului meu, iar asta îmi face pieptul să se zbată dureros. Continui să îl mângâi, în timp ce lacrimile sale curg continuu. Îi ofer ceea ce are nevoie. Alinare și două brațe calde ce îl asigură că este iubit. Că cineva este lângă el.

        Am nevoie de tine. Te rog.

        Astea au fost cuvintele sale. Singurele, în afara suspinelor, pe care mi le-a adresat pe apel. Și cele care m-au făcut să vin aici imediat, lăsând-o pe sora mea cu Fallon.

        Oftez când suspinele sale se răresc, un semn că începe să se liniștească. Cobor mâna pe spatele său, mângâind în cercuri. Îi sărut părul în repetate rânduri, o formă tăcută de a-i spune că îi sunt alături.

        — Am greșit, Neve! Am greșit și simt că îl pierd.

        Mă încrunt.

        — Pe cine? Pe cine pierzi?

        Îl simt înghițind în sec. Tăcere. Apoi vocea s-a răgușită se aude din nou.

        — Pe Gray. O să îl pierd! Și asta doare.

        Trupul mi se încordează. Grayson. Grayson sigur a făcut sau a spus ceva ce mi-a rănit prietenul. Nefericitul l-a făcut să creadă că el a greșit cu ceva și l-a distrus emoțional. Cine știe ce i-a spus? Cine știe ce cuvinte a scos pe gura aia blestemată?

        — Sunt sigură că e altceva la mijloc și că nu ai greșit cu nimic. El știe că aveți o relație deschisă. Puteți să vă aventurați în relații de o noapte și cu altcineva. Dacă el s-a răzgândit cumva, e greșeala lui, Nacho, iar tu nu..., încerc să spun, dar strigătul său mă oprește.

        — E însărcinată. Mi-a spus aseară că e însărcinată și nu am știut ce să fac. Maeve e însărcinată, Neve.

        Inima îmi sare o bătaie, apoi bate al naibii de tare. Mă uit uluită la prietenul meu, care s-a desprins disperat din îmbrățișarea mea. Acel cuvânt îmi răsună în minte neîncetat. Nu. Refuz să cred asta.

         — Nu îi pot spune, Neve. Dacă îi spun, îl voi pierde. Și m-am atașat prea mult de el pentru ca mai apoi să îl văd plecând. Nu pot suporta durerea asta.

        Își pune mâinile în cap, strângând firele de păr în pumni. Mă uit la el uluită. Dumnezeule! Un copil. Prietenul meu va avea un copil. O mogâldeață roșcată pe care să o iubesc și să o numesc nepoata mea.

        — Întâi liniștește-te, bine? Respiră, Nacho!

        Își ridică privirea. Durerea de acolo e la fel de intensă, iar lacrimi încă îi fac ochii să lucească. Și totuși, mai citesc ceva. Ceva ce mă îndeamnă să dau glas cuvintelor.

        — Dacă acel ticălos te părăsește pentru că urmează să ai un copil, atunci nu te merită, Nacho. Ai auzit? Nu te merită! Nu poți ascunde asta. E un copil la mijloc. Nu poți da cu  piciorul la asta. Și nici să păstrezi secrete nu e bine. Știi deja! Trebuie să vorbești cu el! Și să accepți decizia lui. Atunci vei vedea cât de mult ține la tine. Dacă merită un loc în viața ta.

        Inițial tace. Mă privește și tace. Apoi, brusc, brațele sale se sigilează în jurul meu. Mă strânge atât de puternic încât și cum rămân fără aer. Dar suport. Iubesc îmbrățișările sale. Iubesc că acum simt că e mai bine. Simt că prezența mea a avut un efect bun pentru el.

        — A spus că nu poate să păstreze copilul. Că nu se va descurca singură.

        Mârâi. Nu-i permit. Copilul ăla se va naște dacă prietenul meu se va simți în stare să îl crească.

        — Dacă tu crezi că te poți descurca, o să o împiedicăm să facă asta. E și copilul tău, Nacho.

        — Nu știu, dulceață! Eu...eu am crescut aproape singur. Și uite ce sunt acum.

        — Ce ti se pare că ești, Ignacio? Ești un om de onoare, loial, unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi poate avea cineva. Acel copil va fi norocos să te aibă că tată.

        Se desprinde de mine. Își mușcă buza, reflectând la cuvintele mele. Nu e o decizie ușoară. La vârsta asta nu e ușor să crești un copil.

        — Mulțumesc, Neve! Pentru tot!

        Zâmbesc.

        — E de datoria mea, amigo!

        Zâmbește și el. Iar inima mea revine la cursul normal.

        — Trebuie să vorbesc cu ea.

        Aprob. Mă întind și îi strâng mâna.

        — Sunt aici!

        Iar când mâna sa o strânge puternic pe a mea știu sigur că vom reuși să trecem peste asta. Împreună.

***

        Mai verific odată portiera mașinii înainte să mă îndepărtez de ea. Îmi trec mâna prin păr, jucându-mă cu cheile pe inelar. Briza rece de seară îmi face pielea de găină și blestem că nu am luat o cămașă înainte să plec. Nici nu plănuiam să stau până târziu azi. Dar nu am putut pleca. Nu până ce prietenul meu a rezolvat totul. Nu până ce el nu a fost în totalitate bine. Trebuia să fiu acolo. Așa cum a fost și el. Iar Nacho al meu nu s-a plâns nicio clipă. Nici eu nu o voi face.

        Deschid ușa casei și un val de gălăgie mă izbește. Mă împiedic de un bagaj de la intrare, aproape izbindu-mă de perete. Îl ridic și îl dau la o parte, înaintând spre sufragerie. Îi aud hohotul de râs al Juliettei și o voce familiară răspunzându-i.

        Capul ei blond se ivește imediat ce ajung în pragul ușii. Își îmbrățișează fiica, având zâmbetul până la urechi. O rochie roșie, mulată în partea de sus și largă jos, lungă până la nivelul genunchilor îi avantajează pielea de un bronz perfect. Părul îi este prins într-un coc bine aranjat, ca de balerină. Niciun fir nu este nelalocul lui. Aproape de ea, zâmbind, stă soțul ei, având o cămașă în stilul hawaian, multicoloră, asortați cu o pereche de pantaloni de stofă, casual.

        Se desprinde din îmbrățișarea ei, întorcându-se. Iar ochii săi de un verde crud se lipesc de silueta mea, o sclipire îi face să strălucească.

        — Neveah!

        Strâng din dinți. Nu mă mișc din locul meu, privind cu indiferență. Urăsc când îmi rostește numele complet. Iar ea știe.

        — Mamă!

        Buzele i se arcuiesc și se apropie. Trupul mi se încordează, anticipând îmbrățișarea pe care mi-o oferă imediat. Îmi pun o mână pe spatele ei, bătând ușor, apoi mă îndepărtez.

        — Cum a fost vacanța? Văd că te-a prins!

        Aprobă, un licăr de dezamăgire ivindu-se în privirea ei. Nu i-a căzut bine reacția mea, ea fiind genul care se deschide atât de mult.

        — A fost superb! Data viitoare am putea merge toți patru.

        Patru. Bravo, mamă! Mai bine nici că puteai spune!

        — Da, rostesc sec, încercând să evit să mai conversez cu ea. Deja mi-a ajuns! Nepăsarea ei doare.

        Plescăi din buze, aruncându-mi privirea prin cameră. Îi văd privirea compătimitoare a Juliettei și i-o evit, nevrând să spun ceva ce voi regreta. Îmi iubesc sora și nu le permit nervilor acumulați pe toată durata zilei, la care se adaugă și cei de acum, să preia controlul.

        — Ți-am adus ceva din vacanță! M-am gândit la tine imediat ce le-am văzut. Juliette ți le-a dus sus. Le vei vedea mai târziu. Hai să ne așezăm! Mi-a fost dor de voi toți!

        Îmi mușc buza de jos, oprind cuvintele ce vor să iasă. Nu am energia necesară pentru asta. Chiar nu pot fi drăguță!

        — Eu mă retrag. Am avut o zi obositoare și vreau să mă întind. Ne auzim dimineață! 

        Și înainte ca cineva să mai adauge ceva, înaintez spre scări. Îl salut pe Roman printr-o înclinare a capului, nevrând să fiu atât de idioată. Urc scările câte două și mă retrag în cameră. Îmi sprijin capul de ușă, răsuflând greu. Îmi trec degetele prin păr, ridicându-l puțin pentru a-l prinde într-o coadă în vârful capului.

        De ce mama naibii s-au întors acum? Mă simțeam bine în lipsa lor, aici. Până să vină azi, pe neanunțate la fel cum au și plecat, stricându-mi tot cheful de a mai sta prin preajmă. Remărcile ei, faptul că o văd umblând atât de veselă de parcă lumea ei nu a fost nicicând atinsă de vreun rău, nepăsarea cu care tratează anumite aspecte...mă lasă rece. Și mă face să urăsc. Îmi duce inima în acel loc nasol, întunecat și și dracului de scârbos. Și detest asta. Pentru că mă rănesc pe mine, dat și pe ceilalți. Deoarece atunci când sunt rănită, îmi declanșez un mecanism de apărare ciudat, ajungând să îi îndepărtez într-o manieră nu prea frumoasă.

        Mă deplasez spre dulap, culegând rucsacul meu vechi, pictat manual. Îndes în el câteva haine la nimereală, aducând și hanoracul cu fermoar de pe umeraș. Deschid ușa balconului după ce încalț o pereche de teniși, închizând-o imediat după mine. Cobor pe scara de urgență — mulțumesc Domnului că o am aici — și sar jos de pe ultima treaptă. Îmi pun rucsacul pe umăr, alergând ușor până în stradă. O iau la pas, asigurându-mă că mai am cheile apartamentului în buzunarul din spate al blugilor.

        Câțiva tipi stau proptiți de peretele vechiului magazin al lui Queen, fumând la greu. O mână se ridică spre mine drept salut și răspund. Trag gluma hanoracului mai bine. Or fi ei de treabă, dar când sunt fumați bine și mai adaugă băutură pe lângă, sunt destul de dereglați. Iar a fi fată în mijlocul lor atunci când se află în starea aia nu e un lucru bun. Fac stânga la coltul blocului, dând spre strada principală. Becurile de la stâlpi luminează chipurile copiilor și ale cuplurilor care se plimbă. Un copilaș blond aleargă cu zâmbetul până la urechi, aproape împiedicându-se. În spate, o femeie blondă, destul de tânără țipă după copilaș, spunându-i sa fie atent. Tipul de a cărui braț se sprijină îi zâmbește liniștitor. Aud, în momentul în care trec pe lângă mine, vorbele liniștitoare ale blondului. Ea ii zâmbește înapoi, își așază una dintre palme pe obrazul său și îi oferă un sărut scurt pe buze. Sunt un cuplu frumos. Sunt tare drăguți! Și niște părinți buni.

        Scot cheile când ajung în fața blocului, atingând cartela de receptorul — sau cum s-o chema el — al interfonului. Urc câte două trepte, fiind atentă să nu dau peste bărbatul care cară o cutie mare de carton. Îl salut în treacăt, aducându-mi aminte că stă pe același etaj cu mine, alături de soția și de fetița lor, o micuță brunetă cu un zâmbet de milioane. Copilul acela bucură inimile tuturor. Cel puțin mi-a făcut ziua mai bună luna trecută, când am stat câteva zile cu ea atunci când mama ei era în spital, iar soțul ei a trebuit să îi fie alături.

        Deschid ușa larg, ascultând atent. Nu știu sigur dacă Nacho s-a întors aici sau a plecat acasă. Și nu pentru că nu mi l-aș dori în jurul meu, ci pentru că nu vreau să îl împovărez mai mult. Prietenul meu are destule pe cap și nu aș putea să stau și să mă plâng în fața lui. Arunc  rucsacul la intrare văzând că nu se aude nimic și trag ușa după mine. Urc din nou până la ultimul etaj și deschid ușa ce dă spre acoperiș. Ușa se închide imediat cu un sunet ascuțit ce pun pariu că s-a auzit până la etajul meu. Strâng bine hanoracul în jurul meu. Aici sus e mai frig, iar faptul că suntem în septembrie nu ajută cu nimic. Mă așez aproape de bordura de la margine, privind.

        De aici de sus, siluetele oamenilor sunt mici.

        De aici de sus, grijile par să dispară.

        De aici de sus, vântul parcă îți șoptește că totul va fi bine.

        Așa că mă întind ușor pe spate, privind cerul. Câteva stele — cele care rar se văd din cauza luminii orașului — sclipesc cu speranță. Luptă pentru a fi vizibile, dansând în jurul lunii. Ne luminează. Acele suflete pierdute, transformate acum în stele, ne privesc de sus și strălucesc pentru a ne ghida. Pentru a ne oferi acel strop de speranță și încredere că vom răzbi. Și că va exista o lume în care totul va fi perfect. O lume în care nu vom simți durere, ci doar împăcare.

        Oftez. Îmi e un dor teribil. Mă macină dorul de acele persoane care, pot să bag mâna în foc, ar fi fost aici alături de mine și m-ar fi sprijinit. Și nu doar prin vorbe, ci doar prin simpla prezență. Nu aș fi fost singură. Dar sunt departe. Prea departe.

        Duc mâna la gât, atingând lănțișorul. Un zâmbet slab îmi apare când vocea lui îmi răsună în cap.

        Totul va fi bine, fluturaș! Indiferent cât de departe suntem unul de celălalt, voi fi mereu aici pentru tine.

        Cuvintele sale, o ancoră în lumea asta tâmpită, mă aduc cu picioarele pe pământ. Ridic ochii din nou și, cu mâna pe lănțișor, privesc cerul. Un cer pe care sunt sigură că îl privesc și ei.