CAPITOLUL 2

NEVE 🦋


„După tăcere, cea care poate cel mai bine să exprime ce nu poate fi spus în cuvinte este muzica."
Aldous Huxley


        Dimineață, când ies din cameră, dau de o hărmălaie de nedescris. Juliette pregătește o omletă care îmi face stomacul să chiorăie, în timp ce pe scaune, Hawk și Nacho se ciondănesc din cauză că prietenul meu nu e de acord cu suma enormă pe care părinții lui Hawk au dat-o pe Lexus-ul acestuia. Mașina, din toate punctele de vedere, merită fiecare cent, dar Ignacio știe bine cum e să fi considerat inferior în țara ta de drept și să trebuiască să plătești taxe enorme pentru simplul fapt că nu ești american nativ. Iar asta a constituit un impediment în ceea ce privește multe persoane importante din viața mea, care s-au asigurat totuși ca eu să nu sufăr din cauza sângelui pe care îl port în vene încă din primul moment în care am dat piept cu răutatea unor copii.

        Aveam nouă ani când pentru prima dată faptul că nu eram americancă nativă m-a afectat. Nacho și cu mine eram colegi de bancă și ne înțelegeam la perfecție. În cartier, se zvonea chiar că legătura noastră puternică va evolua pe parcurs în ceva mai mult, din pricina faptului că eram de nedespărțit. Practic, făceam orice nebunie împreună, cauzând uneori și probleme. Câteodată totul se rezolva pentru că oamenii erau de treabă și înțelegeau faptul că eram doar niște copii. Însă domnul Maurren, fie-i țărână ușoară, era mult prea ursuz și bogat pentru a se coborî la nivelul unor țânci de teapa noastră. Iar fiul lui - care a preluat bucuros afacerea imediat ce taică-său a dat colțul - își moștenea părinții la perfecție, fiind arogant și mult prea tupeist pentru binele său. Țin minte la perfecție ziua când am realizat diferențele, la o vârstă mult prea fragedă, pe care autoritățile le fac. Din greșeala unui copil, care a oferit un obiect mult prea prețios drept cadou de împăcare, tatăl lui Nacho a ajuns să plătească. Am fost mult prea naivi să credem în ceea ce ne spunea copilul cu o falsă tristețe și astfel am adus pe capul domnului Cruz o acuzație de furt de bunuri. Deși le-am spus întocmai cum a fost totul, poliția l-a arestat și închis pe o perioadă de câteva luni. Doar pentru că un țânc ne-a întins o cursă în care noi am căzut ca proștii.

        — Neața, Neve!

       Îmi scutur capul și mă sprijin de cadrul ușii, mult prea obosită. Ochii celor doi se întorc spre mine, în timp ce Juliette încă e întoarsă spre aragaz. Dau să merg spre masă când două palme puternice îmi cuprind talia, apăsând ușor. Încerc să mă sustrag, aruncând în același timp priviri spre prietenii mei, care, la rândul lor, au priviri amuzate.

        — Tormenta!

        Inima îmi sare o bătaie când vocea lui joasă îmi ajunge la ureche. Buzele sale ating ușor locul și pielea mă furnică. Trupul îmi arde și nu pot explica reacția aceasta nebună. Mă dezmeticesc și îi îndepărtez mâinile de pe mine, întorcându-mă spre el. Ochii săi căprui îmi fură de pe buze toate cuvintele acide pe care urma să le scot. Sunt atât de reci și nu pot găsi nimic în ei, dar mă fascinează cum ochii nimănui nu au mai făcut-o. Nu exprimă nimic, dar simt că ascund povești dureroase.

        — Amon, lasă-mi sora!

        Imediat ce cuvintele hotărâte ale surorii mele umplu încăperea, râsul bărbatului puternic din fața mea îmi face inima să se agite. Are un râs frumos și păcătos. Te face să vrei să acoperi acea arcuire a buzelor cu propria gură. Îmi desprind privirea în momentul în care el și-o îndreaptă spre mine. Mă îndrept cu pași mici și obosiți spre masă, unde ocup locul de lângă Nacho. Roșcatul își înfășoară brațul în jurul umerilor mei, scuturându-mă ușor.

        — Ești ok, dulceață?

        Aprob și îmi las capul pe umărul lui. Îmi mângâie ușor umărul stâng și senzația îmi cuprinde inima. E acea iubire pe care rar o mai găsești în ziua de azi. E acea iubire reală, care se simte, nu doar se spune. Nu e nevoie de cuvinte pentru a simți iubirea frățească pe care Nacho mi-o arată de fiecare dată.

        — Juls!

        Vocea groasă a lui Amon se aude din nou și îmi da fiori. Îi simt respirația în apropierea mea, deci mai mult ca sigur a ocupat locul de lângă mine.

        — Am rezolvat. Actele sunt sus. Te poți ocupa de renovare. Cât despre cealaltă, va mai dura puțin. Dar nu e vreo problemă. Mamei i-a fost dor de tine și se va bucura când va auzi că ești la noi.

         Oscilez cu privirea între cei doi, neștiind despre ce Doamne iartă-mă vorbesc. Amon aprobă și își coboară privirea în farfurie, jucându-se cu paharul de lângă el. Îmi întorc privirea când a lui se fixează asupra mea, urmărind cum sora mea așază omleta pe farfurii. Îmi ling buzele uscate în așteptarea apetisantului mic dejun. Hawk se ridică și își ajută iubita să aducă farfuriile. Nebunul roșcat nu își îndepărtează brațul nici când mâncarea ajunge sub nasul său.

         — Ce planuri avem pe azi?

        Întrebarea lui Nacho atrage privirile celor din jur, iar prima care oferă un răspuns e sora mea.

        — Mergem la părinții lui Hawk. E ziua mătușii Joe și trebuie să fim acolo.

        Joe, mătușa lui Hawk, este una dintre cele mai mișto persoane din câte știu. Femeia este deschisă la minte și s-a adaptat stilului nostru de viață nebun. Ba mai mult, are vreo două sau trei tatuaje care nu fac decât să îl sâcâie la cap pe fratele ei, respectiv tatăl iubitului lui Juls. Țin minte că, prima dată când am cunoscut-o, a fost și prima dată când m-am îmbătat al naibii de tare. Povestea ceva despre un bărbat pe care îl cunoscuse la un cazino din Vegas, iar eu ascultam atent și dădeam pe gât pahar după pahar, pierzând la un moment dat șirul. Semnalul care i-a avertizat pe toți că eram băută bine a fost râsul meu mult prea strident, fiind pe punctul de a pica de pe scaun. Iar ea a avut grijă de mine toată noaptea, inclusiv în dimineața de mahmureală. O îndrăgesc și mă îndrăgește. Fără doar și poate, femeia este o pată de culoare adusă în viața mea.

        — Tu sigur nu poți veni?

        Întrebarea îmi este adresată mie. Deși o iubesc de mor, apelul care mă așteaptă e mult mai important, mai ales persoana din spatele său. Și nu pot rata asta.

        — Poate mai pe seară. Am treabă azi.

        Aprobă și zâmbește.

        — Ne găsești la FLUXX. Spune-mi când și îl voi trimite pe Hawk după tine.

        Rânjesc. Joe chiar știe sa petreacă.

        — FLUXX!

        Sora mea râde ușor, alături de Hawk.

        — Odată face patruzeci de ani. Iar ea e obișnuită cu cluburile. Petrecerea de acasă o face doar de dragul tatei și al bunicului.

        — Ai terminat cadoul?

        Neg.

        — Nu. Mai am de retușat. Voi?

        Hawk rânjește larg.

        — I-am rezervat o ședință de masaj la domiciliu. I-am permis Juliettei să aleagă ce trebuie pentru mătușa.

        Oh, Dumnezeule! Râd și îmi acopăr fața cu palmele.

        — Sper că nu îl va deschide atunci. Nu știu cum vor reacționa ceilalți doi bărbați din familie.

        Bărbații din familia Kragh, până la Hawk, sunt de modă veche și nu acceptă stilul de viață al fiului, respectiv nepotului lor. Deși acum o acceptă și o iubesc pe Juls, la început au considerat-o o influență proastă asupra tânărului lor urmaș. Dar în momentul în care Emily Kragh s-a răstit la soțul ei în fața casei noastre, Viktor a înțeles cât de strânsă e legătura dintre Juls și Hawk și i-a lăsat să-și trăiască viața așa cum vor ei. După ce Viktor a îmbrățișat-o pe Juls, Hawk și-a sărutat apăsat mama pe obraz, mulțumindu-i pentru tot.

        Dar totuși, filmează dacă poți. Nu povestiți bine și eu nu vreau să ratez niciun detaliu.

        Juls își rotește ochii.

        — Mai bine ți-ai mișca fundul la FLUXX. Joe chiar povestește cu lux de amănunte, iar tu mereu ești atentă la ce spune.

        — Sigur o să fiu acolo!

        Comentariul meu aduce un zâmbet larg pe buzele lui Juls. Masa decurge lejer, băieții discutând despre ultimul model de mașină pe care o marcă l-a produs și care le întrece pe celelalte detașat. Juls își dă ochii peste cap și soarbe din paharul ei, spunând că ea nu are cunoștințe despre mașini decât din Fast and Furious și că nici acolo nu a fost prea atentă pentru că Paul Walker, fie-i țărâna ușoară, eclipsa atenția tuturor.

        Râsetele băieților răsună în bucătărie atunci când Hawk își arcuiește sprânceana în fața surorii mele. Aceasta îi oferă un zâmbet larg și strălucitor, apoi se întinde și îi presară un sărut scurt pe buze.

        Iar eu, pentru a mia oară, îmi spun că vreau o nenorocită de relația așa cum au ei.

***

        Stau cocoțată în vârful patului, cu laptopul în față și o coală de desenat pe picioarele încrucișate. Liniile și curbele au luat forma unui chip, neterminat, dar deja se observă trăsăturile principale ale persoanei. Apuc creionul între degete și hașurez, făcând umbre, plictisindu-mă.

        Din momentul în care sora mea a descoperit desenele mele, a încercat pe cât posibil să le expună și să arate cât de talentată sunt. Iar acum, mai multe dintre prietenele ei au un portret alb-negru în dormitorul lor. Ceea ce le-a determinat să ceară unul, este portretul surorii mele din dormitor, pe care i l-am făcut în vara în care am ajuns aici. Era pe plajă, la focul de tabără, iar flăcările îi alergau pe chip. Am făcut poză și imediat ce am ajuns acasă, am început să schițez. Mi-ai pierdut noaptea reușind să termin, iar dimineață sora mea l-a găsit pe jos, împreună cu caietul. După ce a plâns și mi-a sărutat obrajii și fruntea de mai multe ori, a aruncat un „te iubesc" și dusă a fost. S-a întors două ore mai târziu cu el deja înrămat.

        — Fluturaș!

        Tresar când îi aud vocea, iar ochii mi se îndreaptă spre ecran. Chipul său zâmbitor mi se imprimă pe retină și îmi face inima să se strângă dureros de dor și iubire. Slăbiciunea mea.

        — Cade!

        — La ce te gândeai? Erai atât de prinsă că nici nu ai observat că m-am conectat!

        Oftez și las la o parte creionul si caietul.

        — Lucram la un desen. Este ziua mătușii lui Hawk, Joe. Ți-am povestit despre ea.

        Aprobă și își trece degetele prin părul de culoarea caramelului. Ochii săi de un albastru șters îi strălucesc atât de tare, fiind o oglindă a sufletului său dulce.

        — Oferi doar cadouri de genul. Ești zgârcită, Neve?

        Rotesc ochii și îl privesc dojenitor. Glumește, dar îi și place să mă sâcâie. Dacă ar putea, ar face din asta o meserie.

        — Joe mi-a cerut. S-a îndrăgostit iremediabil de cel al lui Juls și a vrut să aibă și ea unul la birou. Știi bine că nu mă zgârcesc la cadouri.

        Râde scurt și își înclină capul.

        — Știu, fluturaș! Doar te tachinam.

        Îi zâmbesc larg și mă apropii mai mult de laptop.

        — Apropo de Juls, ea ce mai face?

        Îmi piere zâmbetul. Vocea lui a fost ușor amărâtă și mă doare inima când îi aud durerea. Îmi înghit suspinul și mă forțez să zâmbesc.

        — E cu Hawk la petrecerea mătușii Joe. E bine. Totul e bine.

        Aprobă și zâmbește, dar acel zâmbet nu e al său. Nu e cel pe care mi l-a oferit la început, nicidecum.

        — Dar destul despre noi. Tu? Mi-ai promis săptămâna trecută că imediat ce îți ajunge noua chitară îmi vei cânta.

        Își întinde mâna și imediat apare în cadru chitara de lemn închis la culoare.

        — Ce vrei să îți cânt?

        — Ca de obicei. Orice îți dorești tu. Vreau dar să te ascult.

        Îmi face cu ochiul, apoi privirea îi cade în jos. Își trece degetele de câteva ori peste corzi, testând. Inspiră profund, apoi își încruntă sprâncenele și începe să cânte.

        — I'm packin' my bags that I didn't unpack the last time
            I'm sayin', „See you again", so many times, it's becoming my tagline

        Vocea sa caldă și răgușită e plăcută auzului. Închid ochii și ascult în liniște glasul său ce mă calmează. Dacă prima dată când am auzit piesa am crezut că James Arthur o interpretează perfect și că îmi transmite fiecare sentiment pe care l-a pus în versuri, varianta lui Cade e de un milion de ori mai emoționantă. Îmi transmite fiecare sentiment pe care poate l-a simțit sau nu, iar asta îmi face inima să se strângă.

        Mă las pe spate, pe pernele moi și suspin. Fredonez pe buze versurile odată cu el, fără a scoate însă vreun sunet. Nu pot acoperi cu vocea mea afonă ceea ce scoate el pe gură. Cade e un înger. Un înger pe care Dumnezeu l-a trimis pe pământ pentru a alina inimile oamenilor. Dacă eu sunt un fluture, atunci el este coconul care m-a protejat și salvat până în momentul în care mi-am luat zborul. Este vântul liniștit ce mă poartă pe căi line. Este norul care acoperă soarele pentru că aripile să nu mi se frângă.

        Șterg lacrima ce a scăpat și încerc să nu le las pe celelalte să curgă. Viața e nedreaptă, iar cu Cade a fost și mai nedreaptă. Deși dacă m-aș pune să povestesc toate rahaturile prin care am trecut, ai spune că destinul chiar și-a bătut joc de mine, lucrurile prin care trece Cade sunt mult mai grele, iar el face față. Ca un luptător. Ca un fluture care răzbește, deși nu mulți cred în el. E armura mea.

        Notele ridicate aduc sfârșitul piesei, iar când sunetele chitarei se opresc, inima mea revine la bătăile normale. Deschid ochii și îi găsesc pe ai lui privindu-mă atent. Buzele sale sunt arcuite din nou într-un frumos zâmbet ce îl aduce și pe al meu.

        — A fost superb!

        Șoapta mea nu știu dacă a ajuns la urechile lui, dar știu că reacția mea surprinde cât de mult mi-a ajuns la suflet reprezentația sa. Zâmbește strâmb și privirea îi fuge undeva deasupra. Mă încrunt și mă fac mai aproape de ecran.

        — Trebuie plec. Ne mai auzim, Neve! Te iubesc!

        Oftez și zâmbesc.

        — Și eu te iubesc, Cade!

        Aștept ca el să se deconecteze primul, dar totuși nu o face. Aștept răspunsul. Aștept acel cuvânt care să îndepărteze de pe sufletul meu piatra aceea apăsătoare și grea.

        — Nu am făcut progrese!

        Sunt ultimele cuvinte pe care le aud, apoi chipul său dispare rapid de pe ecran. A aruncat bomba și s-a deconectat. Privesc țintă spre locul unde în urmă cu câteva secunde îl vedeam pe el. Nenorocitele de lacrimi curg pe obraji și nu mă mai lupt să le reprim. Suspin și îmi strâng genunchii la piept. La naiba! La naiba! La naiba!

        De ce nenorocita asta de viață se încăpățânează să mă distrugă?

        — Dulceață?

        Vocea lui Ignacio mă face să ridic capul. Pe chipul său se citește confuzia și din doi pași ajunge la marginea patului meu. Palmele sale ajung pe chipul meu, iar cu degetele mari îmi șterge lacrimile. Degeaba. Altele le iau locul.

        — Ce s-a întâmplat, Neve?

        Trag de mine să reușesc să îi explic, dar tot ce pot scoate pe gură sunt câteva mormăieli printre suspine.

        — Cade...

        Tresare.

        — El a...

        Nu continuă propoziția. Știe prea bine că doare numai gândul la asta, numai ca cineva să pronunțe acel blestemat de cuvânt.

        — Nu. Doar că...nu s-a schimbat nimic de data trecută. Iar asta mă ucide, Nacho. Mă ucide.

        Continui să plâng în timp ce brațele prietenului meu mă aduc la pieptul său. Lacrimile îi cad pe tricoul de un roșu burgund, lăsând o pată destul de mare pe material. Palma sa îmi frecționează spatele, în semn de alinare.

        — Va fi bine, dulceață! Vei vedea!

        Sper, Nacho! Sper! Dar nu acum.

Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top