M-am zămislit pe mine din lut
Și cumva lucește, ceea ce e neobișnuit,
Pentru că e doar un trup mut
Din lacrimă de "ce-am avut".

Și am avut multe, înainte să devin o luntre
De chin și năzuințe mărunte.
Obișnuiam să mă văd atingând marea
Din iad, săpând în țarnă apei uitarea.
Voia să mă uite, mi-a spus-o în taină
Zicea că-s prea crudă și n-am habar de urmarea
Acțiunilor mele maniace, eram un copil, deci nu prea dibace.

Și voiam încă pe-atat,
Histrioni livizi in veșnic veșmânt,
Voiam pledoarii și propriul meu cânt.
Atingeam cerul doar cu un gând.
Divinizam un serafim blând
Cu ochii de mură
Și cu inima sură.
Și pesemne și el mă ura,
Îmi spunea că atunci când vreau mult
Să mă gândesc la el, la cum mă cheama un "tumult".

Zvâcneam, îmi mușcam orgoliu
Voiam ce-i drept mai mult, voiam tot extazul
Și marea și el, și ziua și noaptea toți mă umbreau,
Căci eram egoistă, un buchet de dezastre ce tot înfloreau.
Aveam multe și voiam tot atât.

Eram un văcarm.
Și totuși îmi închinam rațiunea la un moment prins în pioneze,
Sperând îndârjită sa nu cedeze.
Căci era ultimul fir, un suprarealism mistic
Ceva ce-avea să țină doar un clipit, doar un reper artistic.
Cedam din egoism, le evaporam în eventaie de lumină
De spaimă că avea să revină
Acel cuget de dorința dogorind
Și pe ăsta n-avem să-l prind,
In colivii de mândrie s-aprind.

Am devenit lut.
Ei bine, m-au smuls dorințele prea mari și tot ce-am avut
M-au modelat în vuiet temut
Și cu precizie un soi de gingășie mi-au făcut.
Bizar, nu eram crudă?
O poetesă de mult trecută,
Un om-neom ce voia să sape în iad, căci acolo-i născută?
Acum tac. Nu mai și nu mai vreau,
Căci în veac, de mult o sfântă,
Cere lut și tot îi dau
Până ce mă fac un sâmbure de "vreau" și "nu mai vreau"