Almington, Staffordshire, England

23 aprilie 1873

Lui Philip Monet nu i-a fost niciodată rușine cu familia pe care a creat-o. Poate că uneori se comportau copilăros sau erau încăpățânați, uneori îl supărau, alteori nu arătau demnitate în societate, însă mereu era mândru de copiii săi, fie că aceștia o știau sau nu.

Philip știa că rolul femeii într-o familie era cu totul diferit de cel al unui bărbat. Un bărbat se ocupă de finanțele familiei, se asigură că mereu este mâncare pe masă, le asigură un viitor copiilor săi, dar niciodată nu-și poate arăta slăbiciunile. În schimb, femeia trebuie să aibă grijă de copii cât sunt mici, nu îi este permis să se amestece în discuțiile despre bani, și spre deosebire de bărbat, mereu se poate plânge dacă nu-i convine ceva.

Exact acest tip de femeie era Daralis Monet. Era liniștită, își știa locul, se mulțumea cu ce i se dădea căci, zicea ea: "Să alegi să trăiești o viață în nimic în locul uneia în puțin este nebunie pură". Bineînțeles, cei doi aveau perspective diferite asupra vieții, dar după 23 de ani de căsnicie au reușit să accepte diferențele dintre ei.

Iar dacă parinții erau atât de diferiți, copiii erau parcă adunați de oriunde, dar nu din familia aceasta.

— Dragă, unde-mi sunt pantofii aceia negri?

— Așteaptă o clipă, încerc să îi împletesc părul Irei. Nu te mai mișca!

— Nu e nevoie să te chinui, oricum tot urâtă e, intervine și Sirius.

— Poate nici măcar nu-mi pasă de aparențele acestea superficiale impuse de o societate stricată, se apără fără prea mult interes mezina.

— Observ că astăzi avem un vocabular bogat, poate îl folosești pentru a face o impresie bună Contelui de Adderley, punctează mama în timp ce îi strânge codița.

— Dragă, pantofii! îi reamintește Philip.

Adelaide sau, așa cum i se spune, Addie doar aștepta, deja pregătită, în pragul ușii. Purta o rochie galbenă simplă până la glezne, o pereche de opincuțe negre care erau, de fapt, ale lui Eleanor și o coroniță de flori peste coafura perfect aranjată. Cu siguranță dacă perfecțiunea avea o reprezentare umană, ea era aceasta.

În încăpere se mai afla și Stephen Monet, fratele cel mare și responsabil, dar cu siguranță nu cel mai sociabil. Și acesta era îmbrăcat cu hainele lui cele bune – un costum negru, cu sacou cu tot, pantofi de aceeași culoare și cu un zâmbet admirabil de fals. Știa ce urma să se întample în acea seară și cu siguranță, nu era ceva mult așteptat, dar se pregătise emoțional.

Famila Monet era recunoscută în Almington, satul în care locuiau, datorită relației de rudenie cu contele de Adderley. Într-un mod incredibil de suspicios, Eleanor Monet a reușit să pună mâna pe el, ceea ce a dus la multe semne de întrebare din partea celor din sat. Dar nu mare a fost mirarea când, la puțin timp după mutarea acesteia în Adderley, contele a confesat faptul că nu mai are de gând să păstreze o relație de prietenie cu familia ei. După multe discuții aprinse între cei doi, care mai târziu au ajuns și la urechile sătenilor, au ajuns la un compromis, și anume, vor vizita familia Monet o singură dată pe an. Astfel, în acea seară Philip și Daralis urmau a se vedea cu fata și ginerele lor pentru prima dată după nunta acestora.

— Sirius, de ce nu porți costumul încă?! întreabă revoltată doamna Monet. Sora ta poate ajunge din clipă în clipă!

Sirius era mijlociul, cel mai răsfățat, niciodată elegant sau amabil cu domnișoarele și cu siguranță nu în căutarea unei soții. Dacă Adelaide era întruchiparea perfecțiunii, ei bine, fratele ei era opusul a tot ce însemna conformare. Mereu pus pe șotii, fără să-i pese de consecințe și aparent, nici de vizita Contelui.

— Mi-l iau imediat, în două minute sunt gata, răspunde acesta la insistențele mamei. Mie nu-mi ia trei ore să mă pregătesc, cum îi ia Irei.

— Dacă ar fi să aleg, tot în două minute aș fi gata și eu, dar se pare că nu eu decid asta, se apără fata cea mică, uitându-se cu subînțeles la mama ei, care se face că nici nu o aude.

Ira, cea mai mică din familie, semăna cu Sirius în ceea ce privea comportamentul scandalos, însă, spre deosebire de el, ea nu-și putea permite să se exprime. Chiar dacă era încă tânără, aproape 16 ani, era conștientă că în curând ea va fi următoarea la rând să se mărite. Acest gând o îngrozea teribil, căci susținea că ea nu are nevoie de un bărbat să o întrețină, ci ar putea chiar ea să studieze astfel încât să devină un mare om de știință. Era drept, existau femei care au studiat fizica și matematica la marile universități, însă părinții ei știau că nu acesta este modul în care o tânără domnișoară poate supraviețui în societate.

Cei patru copii care au mai rămas acasă erau ca niște poveri pentru părinții lor, însă aceștia continuau să-i educe, în ciuda rezultatelor mai puțin plăcute.

Adunată în camera de zi, familia Monet era nerăbdătoare să audă veștile cum că Contele a ajuns. Nu îl agreau cu ardoare, dar era evident că, fiind un Conte respectat, avea prieteni din înalta societate. Impresia bună era atât pentru familia lor, cât și pentru fetele cele două nemăritate.

Deși fiecare era concentrat tot pe altceva – Adelaide își aranja părul pentru a o suta oară, Stephen repeta plecăciunile, Ira vorbea cu plantele, iar Sirius o tachina pe Ira – în momentul în care slujitoarea a intrat pe ușă, toată atenția s-a îndreptat asupra ei.

— Au ajuns!