„Cei mai importanți oameni nu sunt cei ce-ți poartă sângele, ci cei care-ți stau mereu alături!"

             Cei mai importanți oameni nu sunt cei ce-ți poartă sângele, ci dimpotrivă, cei care-ți stau mereu alături. Așa e și-n cazul lui. Al bărbatului cu un destin întunecat, plin de capcane și-absorbit într-un balon de flăcări, fum și roșeața unei furii imposibile de-a fi distrusă.

             Dar, cu toate acestea, el continuă să zâmbească. E fericit cu ce are, mulțumit pentru cine este și luptă zilnic cu proprii demoni care-l urmăresc până și-n somn. Și cu toate că A, este un bărbat frumos, blând, drăgăstos și unic cu nepoțelul său; totuși viața l-a transformat într-o persoană rece ca un ghețar, distant ca valurile reci ale mării înainte de a întâlni uscatul și dur ca o stâncă imposibil de-a fi distrusă.

             Nu poate uita și nu poate ierta. Asta e definiția corectă care l-ar putea caracteriza cel mai bine pe bărbatul brunet cu ochii ca noaptea. Viața l-a învățat să lupte, să-și dorească și să câștige. Asta, în timp ce destinul i-a arătat că încrederea în ceilalți este doar un mijloc de a te face să suferi și nu unul tocmai corect care să te aducă mai aproape de ceilalți. Singurul lucru care încă-l face pe Amir să zâmbească și-l forțează cumva să-și păstreze intact optimismul, fiind el. Unica speranță și rădăcina cea mai puternică ce-l ține strâns legat de vila familiei Yavuz.

        — Uite, Prințule, unchiul A ți-a adus o mașinuță. Îți place? rosti vocea groasă a bărbatului așezat pe călcâie pentru a putea fi la nivelul copilașului ce se juca adineauri în grădina din fața vilei, sub atenta supraveghere a angajaților.

             Dar, din păcate mica făptură cu ochi gingași nici nu se sinchisi să-l privească pe unchiul său. Doar continuă să se joace de parcă bărbatul nici n-ar fi lângă el. Așa că, întristându-se și presimțind o nouă stare de nervi, A hotărâ să se ridice rapid în picioare. Ochii negri și-ntunecați, acum îi sunt umezi și reci asemeni Bosforului. Buzele groase și rozalii, acum îi sunt uscate și lipsite de viață. Asta, în timp ce-n interiorul lui a reînceput lupta dintre calmitate și furia nebună.

             Credea că din clipa reîntoarcerii la vilă, a uitat trecutul. Că tot ce i s-a întâmplat a fost menit să se petreacă, în ciuda oricăror eforturi de a împiedica acest lucru. Că fratele său, chiar și vitreg, are dreptate și c-acum totul a revenit la normal. Atunci, de ce simte tot mai mult lipsa ei? De ce se simte la fel de neputincios ca-n secunda privirii mașinii cuprinse de flăcări? De ce continuă să vadă cu ochii minții trădarea ei, deși el i-a acordat mereu totul? De ce..., de ce..., de ce...? Atât de multe „de ce-uri" , încât simte că aceste întrebări îl vor urmări pentru eternitate.

             Așa că, hotărât să nu arate nimănui și niciodată suferința care-i macină sufletul, A se ridică rapid și-și șterse lacrimile îndrăznețe cu podul palmei, apoi își trase nasul și privi pentru o secundă cerul senin care lumina întreaga grădină frumos amenajată. Copacii verzi-maronii datorită toamnei, îi oferă bărbatului căldura și siguranța unui nou început pentru următoarele ore în care va trebui să plece din nou la muncă, iar răceala survenită din partea micului Deniz îl face pe Amir să înțeleagă cât de crudă este viața cu acest mic și biet copilaș.

             Născut și crescut în America, micul Deniz Toprak este sufletul vilei Yavuz. Ca prin faptul că el locuiește în aceasta, îi oferă bărbatului șansa la o nouă viață mai bună și liniștită decât cea petrecută în Italia. Studiile l-au condus acolo, iar depărtarea i-a furat mama. Ca vestea morții tatălui pe care l-a urât vreme de mulți ani, să-l facă pe tânărul de treizeci și patru de ani să revină în Turcia la insistențele mamei micului Deniz.

        — Bine, Deniz. O să plec acum, dar mă voi întoarce la cină ca să mâncăm împreună. Bine? zise el, cumva obosit să tot încerce a-l îndupleca cumva pe micul îngeraș, concentrat maxim pe joaca lui și care-l ingnoră per total încă de când a venit.

             Apoi, ca un profesor, sau chiar propriul tată al copilului - chiar dacă nu e - bărbatul îi mângâie drăgăstos creștetul și plecă încet pășind apăsat pe pământul acoperit de frunzele maronii, apoi aleea ce desparte grădina de vila în care intră îngândurat, ca de obicei. Își luă rapid geaca din piele de culoare neagră, agățată în cuier și urcă scările la etaj, acolo unde va face o baie și se va pregăti pentru spital.

            După tabieturi, bărbatul părăsi dușul și intră în dormitor. Își alese o cămașă albă la care asortă un pantalon negru, de trening, geaca din fâș, de culoare neagră cu căptușeli albe, casca și cheile de la bijuteria sa, apoi păși curajos și demn spre ieșirea din vilă. Sare câte două trepte deodată în drumul lui către ieșire și se joacă constant cu cheile din mână. Nu-i pasă dacă le va scăpa, căci știe la perfecție c-o să le găsească tot timpul.

            Și deși s-ar putea spune după aparențe că buna dispoziție l-a cuprins din nou, totuși gândurile sale sunt la fel de triste și-acoperite de întunecimea suferinței din totdeauna. Dar, luptă să învingă acest eșec al vieții sale. De aceea s-a și făcut medic și din acest motiv a și rămas să-i vindece pe concetățenii săi turci, ignorând sfatul celui mai bun prieten de a se reîntoarce în Italia.

             Ajuns afară, zâmbi și-și trecu mâna dreaptă prin părul dat cu gel, apoi păși hotărât către motorul pe care urcă relaxat. Plimbarea cu bijuteria preferată îi oferă liniște, relaxare și încredere că poate orice, de aceea evită mereu să ia mașina.

             Ca și-n ultimele zile, A coborî relaxat de pe motor și-și îndreptă pașii către clădirea mare a centrului Liv Hospital. Un mediu al excelenței, confortului, relaxării și spiritului calm ce reunește ultimele informații în materie de expertiză medicală. Mersul său degajat îi conferă o aliură de domn în ciuda ținutei sale mult prea relaxante, iar prin comportamnetul relaxat și plin de energie cu care-și tratează colegii și-angajații, A denotă o personalitate caldă în locul celei reci care l-ar caracteriza cel mai bine într-o situație diferită.

        — Ce pacienți am pentru astăzi, Fer? își întrebă bărbatul secretara, de îndată ce păși pe holul îngust al Liv.

             Ea, o fată minionă, plinuță, blondă și cu ochii căprui, îl urmă pe bărbat cu un dosar albastru în mână din care tot citea programul acestuia, știind la perfecție că doctorul Amir Polat o ascultă în deplinătatea conștiinței sale.

        — Până după prânz, programul este liber domnule! rosti fata, deschizând desfășurătorul din mâna ei, băbatul îmbrăcat lejer - exact așa cum îi obișnuise pe toți de la Liv - afirmând scurt printr-un „hmm" spusele ei, continuând să pășească spre biroul lui.

             Fata întâlnită acum ceva timp în fața unei case simple, nu-i dă nicicum pace, iar gândul și asemănarea aceleia cu cea care a venit ca-nsoțitoare pentru pacienta cu diabet sosită la Liv acum câteva zile, pare din ce în ce mai ciudată.

            Dar nici el nu crede în coincidențe și nici soarta nu poate fi atât de crudă încât să i-o aducă înainte pe cea care refuzase atât de vehement să-i accepte ajutorul.

            Astfel că, oprit destul de confuz pe holul aglomerat al spitalului, Amir Polat se gândea continuu la un aspect. El nu este genul care să creadă în coincidențe. Însă asemănarea tinerei care a venit la Liv în urmă cu nu foarte mult timp și cea din trecut, pare una destul de ciudată.

            Ca scuturându-și capul de imaginile comparative ale celor două, bărbatul să reînceapă a păși spre verificarea pacienților. Doar că imediat ce luă cotitura holului spre a intra în primul salon, bărbatul putu observa cum cineva încearcă să intre în interiorul unui altuia fără să și reușească acest lucru. Curajul, pe semne, părea a-i lipsi din ce în ce mai mult acelei persoane.

       — Șederea îndelungată pe hol, mai ales dacă nu aveți vreo rudă înăuntru, este total interzisă! rosti bărbatul imediat ce se opri în fața unuia dintre saloanele de pe partea stângă.

            Însă nici fata nu părea a-i acorda vreo importanță și nici el nu se poate opri din a reacționa deloc frumos cu cineva ce pare a-l ignora per complet. Așa că, hotărât să nu lase lucrurile astfel mai ales că el nu e tocmai genul care să agreeze ignoranța celor din jur, doctorul își îndreptă pașii spre respectiva persoană simțindu-se din ce în ce mai furios. Mai ales că, controlul acesteia nu e tocmai unul din punctele sale forte.

            Ca cu o simplă atingere, un mic impuls ce are să-l trimită pe A direct în lumea amintirilor, creionându-i în minte destul de repede imaginea acelei fete întâlnite acum mult, mult timp în urmă. Și atunci, când îi vede chipul celei ce și-a lipit mâna de încuietoarea unuia dintre saloane, bărbatul să-și scuture rapid capul, doar pentru ca suferința transmisă de acea fată din trecut să se împletească atât de frumos cu a acesteia. Chiar dacă, poate, acest lucru  nu înseamnă neapărat și că el ar crede în coincidențe. Nu?

            Deși acea împletire ca de magie, este una destul de puternică!

       — Aveți vreo rudă înăuntru, sau o cunoștință? întrebă el, ceva mai calm de îndată ce realiză că i se adresează unei tinere.

            Dar aceasta nu părea deloc a-l asculta. Ci dimpotrivă, îi oferi destul de rapid senzația că orice ar face sau va spune, fata aceasta nu pare deloc a-i acorda vreo importanță. Ba chiar, deși pare atât de puternic captivată de propria suferință, există și posibilitatea să facă totul cu bună știință, gândi el.

            Astfel, imediat ce îi strânse încheietura ceva mai puternic, o observă respirând ca după maraton întorcându-se supărată către el. În ochii ei ciocolatii putu citi durerea de a fi prezentă aici, iar pe chipul alb ca spuma laptelui se putea observa destul de clară oboseala.

       — Poftim? întrebă ea cu vocea stinsă, parcă de durere.

       — Trebuie să repet întrebarea? zise atunci Amir, pe fața lui reapărând același zâmbet inocent pe care îl oferă puținilor oameni din viața lui în afară de familie.

       — Ce? spuse ea din nou, confuzia ei spunându-i bărbatului că a scos-o probabil dintr-o transă destul de adâncă. Nu, eu... sunt în vizită la cineva, rosti ea din nou, scuturându-și capul. Important în viața mea, își termină ea cuvântarea, Amir simțindu-se ceva mai relaxat și cu o dorință nebună de a o încuraja și pe ea l-a rândul său.

       — Dacă starea pacientului este rea, nu puteți intra, domnișoară. Dar, vă promit că totul o să fie bine! o anunță el, zâmbind.

       — Nu este într-o stare rea, doar că nu-și... amintește de mine, spuse acea fată, Amir amintindu-și trecutul din ce în ce mai puternic.

            Dorința sa de a deveni medic încă din copilărie, acum era din nou vie în memoria lui. Puterea de a se opune tuturor pentru îndeplinirea acestui scop fiind motivația de care a avut mereu nevoie pentru a le demonstra că se poate descurca și singur. Dar, mai presus de atât era ca un nou motiv pentru care să vrea să trăiască.

            Nu e ușor să pierzi cei mai importanți oameni din viața ta într-un accident stupid, iar acest lucru îl bântuie pe Amir de vreo doi ani încoace, transormându-i fiecare noapte într-un coșmar. Dar, știind că fiind medic acum și chiar unul dintre cei mai buni, bărbatul alese să-și scuture rapid capul de amintiri, așezându-și îndrăzneț mâna pe bărbia căzută a tinerei, ridicând-o de parcă ea ar fi cineva important pentru el.

       — Și? spuse el, ochii fetei mărindu-se considerabil. Doar nu e acesta un sfârșit de lume, nu? sfârși el, având ca și scop încurajarea ei.

            Doar că din păcate sufletul fetei, aflat în flăcările cele mai intenseale iadului – aparent – , nu părea a pricepe deloc cuvintele relaxate ale medicului. Așa că deși o putea vedea înfuriindu-se, Amir continuă să se agațe de o iluzie a înțelegerii. Aceeași, de care s-a agățat întotdeauna și cu ajutorul căreea a reușit cumva, mereu, în carieră.

       — Acum, zâmbește. Sunt sigur că persoana de dincolo de această ușă, nu are nevoie să te vadă într-o astfel de stare! exclamă bărbatul, privind-o pe tânăra dinaintea sa cu eternul său zâmbet pe față.

            Dar, din păcate aceasta nu părea deloc a fi foarte încântată de cuvintele sale. Ci dimpotrivă, îi conferi bărbatului senzația că îl urăște. Astfel, sigur pe el însuși, Amir aproape c-o împinse pe fată în salon. Ca imediat ce se asigură că aceasta nu are să mai iasă, bărbatul se îndrepte spre înapoi, către salonul țintat deja încă dinaintea observării acestei fete misterioase.