„Când nimic nu mai contează, redevii umbra fostei tu" – Aly

                 Când nimic nu mai contează, redevii umbra fostei tu. Fantoma unei fete chinuite de soartă, destin și Allah însuși, poate. Căci ce ar trebui să mai conteze dacă ești din nou singur? Mama ta, deși nenaturală, e dispărută. Sora, doarme profund pe-un pat nefericit de spital. Iar cel mai bun prieten, deși e fizic alături de tine, totuși e atât de departe...

                 Și observi cum începi să te topești pe picioare. Voința ta a dispărut o dată ochii închiși ai celor pe care nu îi iubești, ci idolatrizezi. Viața ta s-a stins o dată cu intrarea într-un loc mirositor a medicamente, alcool sanitar și mâncare bună de aruncat, în loc de consumat. Iar curajul de a rămâne puternică în ciuda faptului că simți cum viața din tine se stinge cu fiecare clipă, se dispersează cu fiecare secundă ce trece în detrimentul deschiderii acelor ochi magici care-ți fac inima să simtă fiori iubirii.

                 O viață întreagă m-am simțit inferioară celorlalți și nu pentru că aș fi în esență, ci doar datorită simplului motiv că ei sunt puternici din toate punctele de vedere, iar eu am rămas la stagiul de începătoare în tot: iubire, încredere, curaj. Dar, cu toate acestea nu m-am oprit niciodată. Și nici n-o s-o fac, deoarece e singurul lucru pe care știu să-l fac corect. 

                Un citat turc spune că dragostea înseamnă să nu-ți pară rău niciodată , așa că eu am ales să cred în aceste vorbe. M-am axat pe definiția acestor cuvinte și m-am lăsat purtată mereu de speranța, visul și încrederea că am găsit dragostea în cele mai importante două femei din viața mea: mama și sora mea. Atunci, unde am greșit?

              Ochii mi se umplu de lacrimile reci și ude care-mi brăzdează chipul, semn că visul meu a fost atât de real încât l-am crezut până-n cea mai ascunsă celulă a corpului. Trag cu forță aer în piept și conștientizez că încă sunt în același loc, aceeași poziție și clipă în care mi-am lăsat capul s-alunece pe patul surorii mele adormite.

              Dar, deși speranța cum că aceasta și-ar fi revenit și mă privește zâmbind cum dorm, practic cu capul plecat lângă ea se menține vie, imediat ce-mi deschid pleoapele și permit astfel luminii puternice din salon să mă lovească dur precum un bumerang, am parte de un prim șoc. Sora mea, nu doar că doarme profund, din nou, dar arată atât de palidă și tristă...

              Mi-aș dori să pot face schimb cu ea, pentru o primă dată după atât de mult timp... Oricum, mie cine mi-ar duce lipsa?

               Dar îmi scutur rapid capul de gândul nebun ce m-a cuprins deodată și mă ridic grăbită. Nu trebuie și nu pot să cedez. Eu nu sunt așa, pentru că tu, Aisha, dragă, nu m-ai învățat asta. Tu mi-ai spus și arătat mereu cum să fiu puternică, mai bună decât anterior și plină de căldura cu care doar tu știi cum să fii. Așadar, o să fac asta. O să alung tot întunericul din mintea mea, alegând să fiu lumina ce are să-ți ghideze pașii spre mine.

                Apoi, sigură de ceea ce am de gând să fac, pășesc apăsat pe gresia spitalului și-mi îndrept pașii către ieșire. Am nevoie de aer curat și proaspăt, deoarece simt că mă voi sufoca între necesități, mirosuri neplăcute și griji nenumărate. Ca îngrijorată maxim, apăs grăbită și într-un ritm cât mai silențios posibil mânerul alb al ușii ce desparte salonul de restul holului, pășind grăbită în afara acestuia.

           — S-a trezit? aud deodată, imediat ce pășesc în afara salonului, vocea prietenului nostru comun ce-mi forțează privirea să se ridice în ochii lui triști și la fel de îngrijorați ca ai mei.

            — Nu, răspund sec și scap un mic oftat printre buze.

                  Ochii lui negri ca noaptea alunecă ușor spre gresia de pe jos, iar mâna mea dreaptă se ridică spre a-i arăta că sunt aici. Și deși cea care are nevoie de cel mai mare sprijin în aceste secunde sunt eu, totuși simt și faptul că bărbatul cu părul negru și ochi ca smoala luptă la fel de mult ca mine să-și mențină ochii plini de speranță și încrederea în suflet cum că te vei vindeca, sora mea.

             — În regulă, spune el schițând un zâmbet vizibil fals și forțat. Tu du-te și spală-te pe față, intru eu două minute lângă Aisha. Bine? spune el, reușind să-mi fure un zâmbet la fel de mincinos și forțat ca al lui.

              — Asta și voiam să te rog, îi spun și oftez scurt, ridicându-mi din nou mâna pe brațul său, masându-l ușor. Mulțumesc, Kaan. Sincer, pentru tot! exclam zâmbind din tot sufletul fără ca măcar să știu cum reușesc să fac asta în aceste clipe, iar el îmi înapoiează gestul și zâmbetul.

             — Desigur, Aly. Oricând! spune și apoi plec.

                  Și deși pășesc spre baie spre a arunca puțină apă rece peste chipul meu, totuși mă simt atât de departe de locul unde mă aflu... E de parcă aș fi lângă tine, Aisha, încă și-aș aștepta din nou să te trezești. Să-mi spui că ești bine, că totul va fi bine și că ceea ce am trăit nu a fost decât un coșmar.

                  Și brusc, fix când să iau cotitura holului spre baie, am „norocul" de a mă ciocni brutal de cineva. Energia de a reacționa mi-a dispărut în secunda-n care te-am adus aici, Aisha, așa că doar îmi ridic furioasă ochii spre intrus și mă lovesc rapid de privirea relaxată a celui care te are ca și pacientă, surioară.

             — Te simți bine? spune vocea lui groasă, înfățișarea civilă, total diferită de cea de ce mai devreme făcându-mă să mă îndoiesc tot mai mult de credibilitatea lui.

             — Da, eu..., încerc să-l întreb cumva ce caută afară, îmbrăcat civil, însă zâmbetul larg ce-i arată dinții perfect albi în totalitate, îmi fură orice urmă posibilă de promptitudine. Cum e sora mea? aleg în schimb să-l întreb pe bărbatul îmbrăcat într-un pantalon negru, lucios și-o cămașă albastră ce mă privește zâmbind, încă.

             — Foarte bine, spune trecându-și mâna prin părul dat spre spate, nu s-a trezit încă? mă-ntreabă confuz, iar eu înghit în sec.

             — Din păcate, spun pe un ton jos, coborându-mi tristă privirea.

                  Și, spre surprinderea mea, el îmi agață bărbia forțându-mă să-mi ridic privirea în ochii lui ca două mărgele, ce mă privesc strălucind de parcă ne-am cunoaște deja de o viață întreagă. Sau, poate e doar pentru că nu-i place să mă vadă într-o astfel de stare? Nu știu, încă nu-mi explic...

              — Se va trezi, spune într-un mod încurajator, pe-un ton atât de jos că abia dacă-l pot auzi. Ai încredere, sora ta pare o fată puternică! exclamă la final și-și trece curajos mâna prin părul meu strâns într-o împletitură pe partea stângă a capului. Ca și tine, reia la final, reușind să-mi fure un mic zâmbet inocent.

              — Sper, îi răspund zâmbind și-apoi îmi iau la revedere pășind mai departe către destinația fixată deja.

                   Orice ar fi, trebuie să mă reîntorc lângă tine, Aisha. Nu am încredere în nimeni spre a-i încredința viața ta. De ce? Deoarece asta m-a învățat pe mine viața.

                   Part II. Un vis prea frumos, pentru o realitate prea urâtă

                Suntem împreună. Eu, tu, mama și Kaan. Atmosfera verde și superbă ne face simțurile să se liniștească, iar trupurile să simtă briza ușoară a vântului de vară. Liniștea ce ne-a inundat este doar din când în când spartă de muzica radioului ce vine dinspre una din mașinile cu care am venit aici.

            — Aly, atenție la cap! strigi să mă feresc, dar mingea aruncată cu forță îmi lovește creștetul, iar eu mă văd rapid trântită la pământ.

                Toți începem să râdem, dar singurii care veniți să m-ajutați sunteți tu și Kaan. Însă fix în secunda în care mă ridic pe șezut, totul se termină. 

                 Ochii mi se deschid în mod automat, inima stă să-mi sară din piept, iar gândul că am picat ca o fraieră – lovită de mingea cu care ne jucam – mă forțează să-mi rotesc ochii plictisită. Și atunci realizez cu o mare dezamăgire în suflet, cât de diferit e totul. Realitatea frumoasă din vis a fost spulberată de coșmarul tactil al vieții. Un vis prea frumos, a fost strivit de-o realitate prea urâtă.

                 Înghit în sec, trecându-mi mâna dreaptă prin părul strâns într-o împletitură lejeră încă de ieri și rememorez ultimele evenimente. Trezirea mea, bifată. Ieșirea afară, bifată de asemenea. Întâlnirea cu Kaan, cea cu Aaron și apoi intrarea la baie. Dar ce s-a întâmplat după? De ce nu reușesc nicicum să-mi amintesc?

                 Stau și aprofundez mai mult ideea părăsirii salonului, însă nu-mi vine nimic în minte. Oare ce s-a întâmplat în aceste câteva ore de după? Când, dar mai ales cum m-am întors și-am rămas în aceeași poziție ca ieri? Dar, observând că nu reușesc să găsesc nimic, simt în schimb destul rapid o atingere pe mâna dreaptă ce abia-abia atinge salteaua patului în care dormi tu. Și atunci, un zâmbet cât China îmi acaparează rapid buzele.

                   Te-ai trezit, sora mea! Știam eu că așa va fi! În plus, Aaron mi-a zis că asta o să se întâmple!

              — Aisha? îți strig numele, surioară, speranța trezirii tale fiind singurul lucru ce mă mai ține-n viață. Mă auzi? zic din nou, observându-ți ochii frumoși încă închiși. Hei, surioară! exclam ușor dezamăgită de ideea că mi-am dorit să te simt mișcându-te, nu că asta s-a și întâmplat. Mă as..., zic și atunci totul se-ncheie.

                   Ochii tăi frumoși, la culoarea ciocolatei se deschid fixând tavanul alb al spitalului, sprâncenele perfect pensate se unesc într-o linie deloc atractivă, iar inima mea a sărit deja câteva bătăi din cauza emoției. Mâna mea dreaptă îți atinge atunci obrazul drept, iar privirea ți se răsucește către mine, fixându-mă cu aceiași duritate cu care-ai privit tavanul. Și atunci, memoria mă lovește ca un bumerang, iar eu știu. Motivul pentru care nu-mi amintesc noaptea trecută, este acela că am leșinat aflând că ți-ai pierdut memoria.