Mistere greu de elucidat

            Așteptarea e îngrozitoare. De fiecare dată când ochii Alimei se închid chiar și pentru câteva secunde, tot ceea ce aceasta vede este imaginea surorii ei căzută la podea. 

            Nu poate sta locului, dar nu e nici ca și când ar avea unde să meargă. Nu știe ce se întâmplă dincolo de ușile ce-o despart de sora ei, dar nu-i nici de parcă n-ar cunoaște gravitatea situației. Și acest lucru o distruge tot mai mult pe interior, pe Aly.

             Secundele s-au transformat în minute, minutele în ore, orele în zile, iar gândurile din ce în ce mai înfricoșătoare cu privire la situația surorii sale îi fură încetul cu-ncetul concepția realității frumoasei șatene care începe a nu mai distinge realul de fictiv.

          — Eu nu mai rezist! auzi Ali brusc, vocea prietenului ei făcând ecou în liniștea ce-a inundat până acum holul spitalului Medicana International. Vrei să-ți aduc și ție un ceai? întrebă el, agitat.

                Ca ridicându-și privirea spre bărbatul cu iz de actor turc și parfum original arăbesc, tânăra să-nghită în sec negând afirmația acestuia. Nu reușește nicicum să rostească vreun cuvânt, gândurile întunecate împiedicând-o chiar și la acest lucru.

          — Bine, rosti bărbatul apropiindu-se tăcut de aceasta, oftând. Sora ta se va face bine, Aly! exclamă la final, apoi îi plasă un sărut delicat pe frunte și părăsi holul în pași grăbiți doar pentru a se întoarce degrabă înapoi.

               Nici unul din ei nu se simte bine sau pregătit să fie singur mai ales că ambii tineri pe care-i distanțează doar doi ani ca și etate, au înțeles singurătatea încă dinainte de a o cunoaște față în față. Un proverb turcesc spune că „o rană provocată de cuțit se vindecă, dar că una creată de cuvinte, niciodată." Așa și e în cazul celor trei tineri. Pentru că toți, inclusiv fata adormită din salon, cunosc gravitatea cuvintelor rostite spre a răni.

               În cazul surorilor Ozdemir, cuvintele au lovit din stânga și din dreapta provenind din partea familiilor lor. Asta în timp ce brunetul Kaan, cel de-al doilea moștenitor al unei averi impresionante a familiei Polat - Yavuz , tot ce-a auzit în timpane vreme de mai bine de douăzeci de ani au fost injuriile la adresa mamei sale și a sa din partea unei familii în care a intrat fără voia lui la început și de care acum nu poate scăpa pentru c-a ajuns să-i iubească pe toți chiar și-n ciuda răutăților lor.

               Singurul inocent și cumva sincer din toți membrii familiei sale actuale, a rămas micuțul Deniz. Un copilaș dulce-acrișor precum o portocală, de care nu te poți dezlipi orice-ar fi. Unicul nepoțel pe care-l adoră, în ciuda faptului că mama acestuia nu e nimeni alta decât fiica naturală a tatălui său și sora celui care l-a și adus în casă-n pofida identității sale.

                În timp ce Aly privește necontenit pe fereastra micuță a salonului în care medicii de la Medicana îi îngrijesc sora, Kaan se chinuie cu tonomatul din spital, înjurând printre dinți ori de câte ori „mașinăria aceasta stupidă" pare a-l împiedica să-și ia ceaiul de care are atâta nevoie. Se simte de parc-ar fi înconjurat de flăcările iadului și nu poate nicicum evada. Atât de stresantă e clipa aceasta pentru el. Ca-n secunda în care să reușească a lua ce are nevoie, bucuria resimțită în mod normal este acum echivalentă cu zero.

                 Nimic nu mai contează pentru bărbatul îmbrăcat într-un pantalon negru, la dungă și-o cămașă de-un albastru închis, formalitățile familiei Polatimpunând ca acesta să aibă mereu o impozație cât mai dură. Astfel că imediat ce-aude mersul cuiva în spatele său, bărbatul se rotește grăbit pe călcâie și-l vede pe unul din medicii spitalului cum se-ndreaptă către salonul tinerei Kaplan. Emoția veștilor pozitive îi inundă rapid inima, sufletul și mintea bărbatului; iar frica de a descoperi ceva urât cu privire la fata adusă chiar de el aici îi întunecă mințile agitate. Așa că, decizând să nu stea prea mult timp departe, bărbatul alergă grăbit pe urmele medicului a cărui vârstă nu sare de patruzeci de ani.

          — Domnule doctor, rosti agitată fata care se dezlipi rapid de gemulețul salonului cu numărul șapte, cum se simte..., spune însă este rapid întreruptă de vederea prietenului ei care tocmai ce se ciocnește medic.

          — Îmi cer scuze, rosti bărbatul imediat ce medicul se răsuci confuz către el. Dar Aly are dreptate, zise el din nou, trăgând cu forță aer în piept. Cum se simte pacienta? întrebă l-a final având o rază de speranță strălucindu-i în privire.

               Așa că pe chipul medicului, observând neliniștea ce se putea citi și de la distanță în ochii ambilor tineri, apăru un zâmbet mic, iar acesta își așeză mâinile dezinfectate pe umerii lui Kaan.

           — E în regulă, rosti doctorul spre a-l liniști pe bărbatul din fața sa, iar pacienta e în stare bună. Își termină el discursul, privindu-i apoi pe amândoi Kaan și Aly în ochi. Imediat ce se va trezi, o să puteți intra s-o vedeți! exclamă la final, chipurile celor doi luminându-se rapid exact ca cerul senin pe timp de vară.

                Inima tinerei Ozdemir își liniști bătăile accelerate și stresate, iar chipul senin al fetei cu părul ca scorțișoara și palid până acum câteva clipe recăpătă astfel culoarea-n obrajii stinși precum o țigară. Asta pe când în interiorul bărbatului de 1,90, tot întunericul creat de frica pierderii sau necunoașterii tuturor detaliilor privindu-i starea de sănătate a iubitei sale se dispersă rapid fiind absorbit de lumina puternică a iubirii sale pentru aceasta.

                Ambele perechi de ochi se umplură de lacrimile bucuriei, ca profitând de retragerea medicului dintre ei aceștia să se îmbrățișeze grăbiți. Și sunt fericiți acum. Mai mult decât ieri, poate chiar și decât oricând altcândva. Dar că simt fericirea aceia maximă, este real. Amândoi și-au recăptat astfel, prin vestea medicului, bucuria de a trăi. Aly nu doar că și-a recăpătat sora, singura familie rămasă în viață chiar și fără știrea ei, iar Kaan și-a recăpătat cumva șansa de a-și declara iubirea față de aceasta. Oportunitate crezută pierdută o dacă cu necunoștința de starea fetei de sănătate.

                Liniștea din salon face ca inima liniștită pân-acum câteva clipe a Alimei să accelereze ușor bătăile sale în pieptu-i firav.

                Trupul agitat, însă și calm cumva în același timp, stă culcat cu capul lipit de marginea patului alb chiar lângă mâna plină de perfuzii a surorii sale; imaginea de acasă încă prelindându-se prin mintea fetei care așteaptă nerăbdătoare ca Aisha să deschidă ochii. Gândul că va primi o oarecare pedeapsă pentru că a întârziat cu ajutoarele, făcând-o astfel pe Aly să simtă iarăși frica eșecului.

                Dar, tânăra cu părul ca scorțișoara refuză să eșueze. A mai căzut în capcana dezastrului lamentabil și s-a ales doar cu vânătăi, atât la propriu cât și la figurat. Așa că de ce nu s-ar teme de asta? De ce s-ar putea agăța ca o liană spre a câștiga tot mai mult teren în lupta inevitabilă cu viața? Din când în când, ochii ei căprui ca ciocolata caldă savurată iarna, atunci când frigul se întețește, se ridică din nou și din nou spre a verifica starea frumoasei adormite de pe pat. Ca atunci când insuccesul privind ochii încă închiși ai tinerei sale surori o lovește în plin, toată lumea acesteia să se prăbușească inevitabil sub presiunea fricilor, emoțiilor puternice și-a gândurilor din ce în ce mai obscure ce continuă a-i traversa mintea.

                Cumva, deși refuză să accepte, știe că dezastrul va continua să aibă loc. Simte că sora ei este bine, dar ochii închiși ai acesteia o sperie de moarte și nu vrea cu nici un preț să mai simtă asta vreodată. De aceea a fugit din familia ei. Din acest motiv se ascunde încă sub umbra familiei actuale și-a singurului prieten pe care-l vede ca pe un frate perfect, deși nu-i leagă nimic. Și cu toate acestea, speranța și lumina vie a ideii că în curând se va termina acest coșmar, o fac pe Aly să-și mențină nu doar capul sus în orice situație, ci și să continue a crede că sora ei va deschide ochii.

                 Și brusc, ușa salonului se deschide forțând trupul semiamorțit al tinerei Aly să tresară. Privirea ei se răsucește spre înapoi, iar când îl vede pe medicul de mai devreme analizând-o nemulțumit cu brațele încrucișate la piept și linia curbată a sprâcenelor sale perfect conturate ce-o fixează vizibil nemulțumite, inima fetei începe din nou să bată cu putere. Nu-și poate explica acest motiv, dar știe că a încălcat o regulă. Mereu o face, așa că ce-ar fi schimbat de această dată, nu?

             — Credeam c-am zis că e interzisă intrarea aici, nu-i așa? spune bărbatul îmbrăcat în hainele instutuției medicale, forțând-o pe Aly să-nghită în sec.

                   Mâinile fetei încep să tremure ca ale unui bolnav de Parkinsone, inima îi bubuie literalmente în corp și-aproape c-o aude în timpane, repetându-i cuvintele de mai devreme ale medicului, iar gândul că acesta ar putea-o pedepsi într-un mod necunoscut încă ei, o face să simtă cum reâncepe a pierde controlul deja puțin dobândit de-a lungul anilor privind propriile frici, fobii și gânduri.

                   Toate simțurile i-au înghețat și e de parcă acum chiar s-a terminat totul. Cel mai sigur, bărbatul o va scoate afară și-o va pedepsi prin ținerea ei cât mai departe de sora sa. Așa că, prinzând un curaj ne mai avut vreodată până acum, Aly se ridică rapid în picioare și-și coborâ timidă și rușinată privirea în podeaua din lemn a salonului.

             — Îmi pare rău că nu m-am putut abține, mărturisește ea fără să aibă măcar curajul de a-l privi pe bărbat.

                  Ca-n secunda în care să-l audă chicotind, chipul confuz al Alimei să se ridice spre a-l fixa. Nu înțelege motivul din spatele veseliei lui și nici nu crede că acesta poate fi atât de deștept pe cât pare, dac-o ia astfel în râs în ditamai instituția medicală. În plus, poate fi un rezident. Nu-i așa? gândi Aly dezamăgită de reacția acestuia și alese astfel să-i copieze mișcările.

                 Astfel, linia fină a sprâncenelor sale subțiri deveni rapid una curbată, iar ochii clari, ciocolatii și strălucitori se întunecă rapid exact ca cerul sub presiunea norilor ce-anunță furtuna.

             — Vă înțeleg îngrijorarea, domnișoară! exclamă curajos, bărbatul cu un carnețel alb în mână, în timp ce pășește încrezător spre patul pacientei.

              — Ce? rosti Aly, speriată de atitudinea medicului și păși rapid spre înapoi reușind să-și lipească fundul de măsuța din lemn așezată la capul patului alb.

              — Sora dumneavoastră e încă sub stare de șoc, rosti bărbatul verificând perfuziile total relaxat. De aceia probabil nu s-a trezit, încă, spune iarăși făcând-o pe Aly să se gândească la atât de multe lucruri...

              — Dar..., rosti fata scuturându-și rapid capul, ce-a putut-o șoca astfel? întrebă ea, bărbatul rotindu-se cu fața către ea, privind-o confuz în timp ce ridică pasiv din umeri și ambele sprâncene.

              — Nu am idee, domnișoară! mărturisi acesta, apoi mai verifică o dată ce avu de notat și plecă din salon.

                   Dar, acest lucru n-o liniști nicidecum pe tânăra lăsată în stare de șoc și nici nu o trezi pe frumoasa Aisha. Fata care părea a se asemăna tot mai mult cu una din prințesele adormite ale poveștilor cu iz turcesc pe care mama lor li le povesteau tot timpul. Și apropo de mama, gândi atunci tânăra Alima. Unde e femeia care a protejat-o întotdeauna și de ce nu vine la spital să-și vadă fetele? 

                  Oare nu a sosit acasă, sau dispariția ei e un nou alt mister pentru ea și sora sa?