Tabla de șah a vieții

            Viața e doar o tablă de șah, în timp ce noi suntem mereu pionii ce-și așteaptă cu sufletul la gură sfârșitul. Asta au înțeles și cele două surori, Aisha și Alima Ozdemir – Kaplan. Dar mai presus de-atât, asta le-a indicat, arătat și demonstrat mereu viața. Și anume, faptul că orice ar face ele să scape de necazuri, supărări, suferință și tristețe; totuși eternitatea nu poate fi atinsă decât dacă luptă.

             Dar cât să mai și lupți, mai ales când tot ceea ce ești este doar o reprezentație vie a trupului tău zidit din pământ și menit să se întoarcă acolo? Și pentru ce să lupți, din moment ce niciodată nu reușești să primești ceea ce visezi?

             Alima și-a dorit o copilărie liniștită, fericită și sănătoasă; dar ce-a primit în schimb? Bătăi, violență, amenințări, alimente și apă cu porția, ca-ntr-un final să ajungă închisă spre liniștea și bucuria propriilor părinți într-o magazie veche și murdară din care-a împărțit totul cu animalele hidoase din subteran. Asta pe când Aisha, tot ce-a primit în schimbul unei vieți agitate, pline de amenințări și violențe verbale a fost o soră minunată pe care-o adoră. Ca acum, ani mai târziu să primească o altă palmă de la viață prin aflarea veștii că nu mai are mamă.

            O singură viață au amândouă, dar problemele nu s-au terminat și probabil nici n-or să se termine vreodată pentru nici una din ele. Căci, deși se au una pe cealaltă, ambele au un trecut sumbru care le macină pe interior forțându-le să simtă durerea mult mai apăsată decât iubirea.

            Dar nici una dintre ele nu e vinovată în fapt cu nimic. Căci se pare, singura vinovată pentru soarta lor este viața. Ea le-a făcut să treacă prin atâtea probleme, obstacole și greutăți. Ea le-a luat-o pe mama lor. Și tot ea este cea care le-a oferit un singur punct de sprijin amândurora prin faptul că se au doar una pe cealaltă.

            Ca oricât ar lovi bruneta ușa cu palmele ei reci, delicate și fine ca mătasea, aceasta să rămână totuși de neclintit în fața ei. Și deși simte lacrimile formându-se cu rapiditate în colțurile ochilor săi perfecți, ciocolatii și machiați destul de natural; totuși Aisha luptă. Pentru ea, ca să oprească furtuna de lacrimi ce i-a inundat ochii cândva veseli și jucăuși, dar în același timp și pentru sora ei, ca să evite s-o vadă astfel.

             Și cade. Picioarele îi cedează în cele din urmă, oboseala ultimelor zile punând rapid stăpânire pe trupul sculptat ca de-o zeitate turcă, forțând-o astfel să alunece în fața ușii cu palmele pe aceasta, lăsând dâre de sânge pe lemnul ce-i rănește palmele. Mintea îi devine încețoșată de gânduri, iar frica începe și ea lupta cu siguranța spre a câștiga teren.

             Dar totuși, Aisha știe că sora ei o va ridica. Iubirea n-o va abanonda, iar Aly a ei va veni s-o ajute din moment ce nu se mai aude dincolo de ușă, gând ce-o duce rapid spre ideea că sora ei a mers după ajutoare. Însă când ceva străpunse cu rapiditate mânerul ușii începând s-o forțeze spre deschidere, Aisha înțelese că poate s-a înșelat. Așa că-și ridică fundul de pe mocheta băii și sprijinindu-și în continuare palmele de lemnul dur al acesteia, trase cu forță aer în piept.

        — Alima, tu ești? rosti bruneta, trăgându-și nasul în timp ce-și șterse cu rapiditate lacrimile din colțurile interioare ale ochilor. Unde-ai fost și de ce nu-mi răspunzi, Aly? spune ea din nou, însă liniștea de dincolo de ușă este tot mai mare, spartă doar din când în când de zgomotul acelui obiect ascuțit din mâner.

             Astfel, frica îi reparaliză mintea, iar frumoasa brunetă căzu din nou în capcana conștiinței care-i repetă papagalicește faptul c-a fost din nou abandonată. Și ce e mai rău, de-atât? Să fii singur și neajutorat, sau să nu știi adevărul? se întrebă frumoasa brunetă alegând să-și scuture cu rapiditate capul, făcând doi pași distanță de ușă pentru a-i permite celui sau celei de dincolo să intervină.

        — Aly, de ce..., fu tot ceea ce mai apucă frumoasa brunetă să rostească, apoi se opri.

             La vederea celei din ușă la momentul deschiderii larg a acesteia, sângele îi îngheță în vene și-atunci înțelese. Crima, nu este crimă decât atunci când există și dovada acesteia. Astfel, cu ochii umplându-i-se din nou de apa sărată, rece și plină de fiori, Aisha își privi interlocutoarea în ochi știind că adevărul poate fi nu crud, cât ucigător. Poate nu rece, dar suficient de amețitor cât să-ți ia mințile.

         — Tu? rosti tânăra, ridicându-și mâna dreaptă spre cea dinaintea ei.

             Apoi, totul se întunecă în fața sa, iar tânăra Kaplan căzu ca un bolovan având ochii închiși și zero control asupra corpului său firav. Ca la vederea acestei reacții, intrusa sau intrusul ce-are capul acoperit de-o glugă neagră, să se facă rapid nevăzut/ă pe holul casei mai ales că pașii Alimei ce-anunțau sosirea înapoi cu încă o persoană amenințau destul de puternic deja.

         — Aisha? rosti speriată tânăra Ozdemir Kaplan alergând degrabă în baia a cărei ușă era deja larg deschisă și lăsată așa, aplecându-se cu rapiditate spre a ridica capul surorii ei de pe gresie.

             Și simți teama. Din nou, după atâtea ore de chin, gânduri despre cum să-i vorbească Aishei cu privire la secretul ascuns, Alima simți din nou ceea ce mama și sora ei au făcut-o să nu mai simtă vreme de atâția ani. Și anume, frica că într-o bună zi el le va găsi și totul va reveni înapoi la cum a fost. Adică, ea se va-ntoarce în casa din care-a reușit cumva să fugă, iar sora și mama ei vor lupta probabil s-o aducă înapoi.

        — Haide, surioară, deschide ochii! rosti printre lacrimi șatena, mâna prietenului său adus cu ea așezându-se grăbită pe umărul ei.

        — E în regulă, Aly! rosti bărbatul, șatena ridicându-și confuză privirea spre el. Lasă-mă s-o ridic și purta către mașină. O s-o ducem la spital pe sora ta dacă nu se trezește până ce ieșim, bine? rosti vocea lui groasă, așa că fata se dădu ușor la o parte spre a-i face loc acestuia.

        — Bine, rosti ea printre lacrimi privindu-l pe acesta cum o ridică de la sol pe fata adormită.

             Apoi, purtând-o spre dormitor, ambii intrară și-o așezară pe frumoasa adormită – la propriu – așteptând să se trezească. Patul moale de sub ea și până și pernele moi, parcă deplâng durerea și tensiunea din cameră, atât Alima cât și Kaan – cel care a adus-o în brațe pân-aici pe Aisha – gândindu-se continuu la același lucru:„ce mă fac dacă nu se trezește?"

             Și brusc, amândoi simt cum răceala le îngheață mâinile, iar ei se văd nevoiți să caute rapid o cale de scăpare de-aceasta. Așa că lăsând-o pe Aly lângă sora ei, pe pat, Kaan începu să se agite ca un sifon de jur-împrejurul patului, meditativ și parcă din ce în ce mai nervos. Nu-și poate închipui viața fără cele două fete, dar în special nu-și vede viitorul fără fata ce pare că doarme un somn adânc pe patul de lângă el.

             Practic au crescut împreună, deși niciodată nu și-a imaginat că va simți iubire și nu prietenie pentru una dintre ele. De aceia orice motiv, gând sau faptă legată de tânăra Kaplan ce-ar putea conduce spre ideea de rău îl forțează pe brunet să-și înghită furia, deși înnebunește simțind-o rănindu-l pe interior ca o lamă de sabie ce taie tot mai adânc în inima și sufletul lui.

          — Kaan! auzi brusc vocea fetei ce stă lângă iubita lui prietenă, brunetul oprindu-se rapid chiar la marginea patului întorcându-se cu fața spre acestea două. Cât e ceasul? întrebă șatena în timp ce cu o mână îi susține capul surorii ei și pe cealaltă o folosește spre a-și trece mâna prin păr.

               Astfel că brunetul de 1,90 își aminti rapid că are ceasul în Casa Mare, nemaiapucând să și-l așeze la mână în clipa aflării veștii despre Aisha. Așa că-și roti furios ochii strâmbând din nas, apoi închise ochii lovindu-se peste frunte și rosti printre dinți o-njurătură. Ca-n secunda în care să și-i redeschidă, privirea ciocolatie a șatenei de pe pat să-l facă să se întrebe de ce tocmai a făcut asta?

           — Iartă-mă, Aly, dar simt că înnebunesc! se scuză el, politicos, fata coborându-și timidă privirea. Am uitat ceasul în Casa Mare, spune el, făcând-o astfel pe tânăra Ozdemir să se ridice agitată.

           — Hei, stai! exclamă agățându-i cu rapiditate cotul când își dădu seama de intenția acesteea de-a părăsi camera spre a merge în Casa Mare. Tu unde crezi că mergi? rosti bărbatul, linia deja curbată a sprâncenelor lui unindu-se cumva și mai mult.

               Dar Alima nu se teme, cel puțin nu de el. Căci în toți acești ani, Kaan Yavuz i-a devenit nu doar prieten, cât și sprijin și complice în toate nebuniile posibile. În plus, oricât de mult i-ar ține partea sora ei, totuși Kaan îi e un complice mai bun, deoarece el nu-i cere explicații niciodată cum face ea. Însă chiar și-așa, nu poate uita și trece peste faptul că acum are o soră care nu doar c-o iubește, dar pe care ea o idolatrizează, căci doar lângă ea și mama lor a învățat ce înseamnă să ai o familie.

           — Știi deja, atunci de ce te mai prefaci că nu-nțelegi? rosti fata curajoasă, brunetul strângându-i cu rapiditate încheietura strânsorii sale, apropiind-o pe tânăra ce-i e cu mult inferioară din punct de vedere fizic de corpul lui sculptat, atletic și-acoperit de-o geacă maro cu aplicații din fermoar și-un pantalon negru, sport.

                Ca observând șocul ce-ncepe să se citească pe chipul palid deja al tinerei de 1,69 ; brunetul să-i elibereze rapid mâna trăgând cu forță aer în piept. Îi cunoaște istoria la perfecție fetei dinaintea lui acum, iar pe cea a celei întinse pe pat cu atât mai mult cu cât chiar el le-a salvat o dată din mâinile dure ale trecutului.

           — Îmi pare rău, spune el, apoi își așeză prietenește mâinile pe umerii ei mici. Uite, Aly. Sora ta nu e bine, are nevoie de un medic! spuse el de parcă ea chiar n-ar fi conștientă de asta, privind-o ca și când ar încerca s-o convingă de spusele lui și realitate. Așa că..., începu el să vorbească din nou, dar șatena se dădu doi pași în spate, lăsând furia să-i acapereze întreg trupul.

               Sprâncenele ei perfect aliniate și drepte, acum deveniră curbate și deloc atractive sau demne de-a da de-nțeles că ar fi înțelegătoare acum, iar frica, furia și supărarea din interiorul ei par în aceste secunde cruciale pentru ea de parc-ar câștiga tot mai mult teren.

           — Știu și eu asta, Kaan! rosti fata, ridicând tonalitatea vocii ei cu câteva octave, luându-l pe bărbat total prin surpindere. Nu sunt oarbă, pot vedea starea surorii mele. De aceea..., continuă ea, dar el își roti ochii conștientizându-și greșeala. Apoi, sigur pe el și ce are să-i transmită, păși din nou către ea și-i luă palmele reci într-ale sale.

            — O s-o ducem pe sora ta la spital, bine? spune el adâncindu-se în ciocolata amăruie din privirea tinerei care doar afirmă scurt din cap spusele lui.

                 Apoi Aly îl urmări neputincioasă cu privirea pe acesta cum o ridică pe Aisha de pe pat, purtând-o astfel ca pe-o mireasă spre mașina parcată chiar în fața Casei Mari. Și deși are milioane de-ntrebări cu privire la ce se întâmplă și va urma pe viitor, totuși Aly păstrează tăcerea ascunzându-și tot mai adânc durerea urmându-l pe Kaan spre autoturism.

                Ca după nici câteva secunde de la ajungerea la destinație și așezarea brunetei cu capul în poala șatenei, imediat ce se asigură că fetele sunt confortabile pe banceta din spate a SUV-ului negru al familiei, brunetul să urce agitat la volan pornind mașina și luând-o din loc în trombă. Dar tensiunea nu se va opri aici, însă. Mai ales că telefonul lui începe să sune tot mai insistent, semn că cineva i-a văzut luând mașina din fața vilei. Însă asta nu-l sperie și nici îngrijorează pe bărbat, ci dimpotrivă. Îl înfurie, mai ales că persoana care continuă să-l apeleze nebunește deja, nu e nimeni altul decât cel pe care îl urăște atât de mult la vilă.

           — Kaan, suntem deja aproape de spital, auzi vocea șatenei așa că o privi prin oglinda retrovizoare. Răspunde la telefon, dacă e o urgență! îl îndemnă aceasta, ștergându-și lacrimile ce tot continuă să-i inunde chipul încă de la plecarea de-acasă.

           — Nu e nici o urgență, Aly! o anunță brunetul, călcând și mai apăsat pedala de accelerație, riscând să facă accident prin aglomerația mare a orașului. În curând vom ajunge la destinație, nu te îngrijora! spune el din nou, ca după alte câteva minute să oprească rapid în fața spitalului din orașul turcesc, Istanbul.

                Rapizi, amândoi tinerii coborâră din autoturism făcându-și loc unul celuilalt spre ridicarea trupului inert parcă al tinerei adormite încă. Așa că brunetul o ridică pe-aceasta în brațele sale mari și puternice, purtând-o astfel către intrarea-n spital în timp ce ambii strigă după ajutoare. Și cumva, soarta pare că se mai liniștește cât de cât făcând un bărbat îmbrăcat în alb să se apropie de ei în mare grabă.

           — Ce s-a întâmplat? întrebă medicul, preluând pacienta din brațele brunetului Yavuz.

           — Nu știu exact, dar..., încercă acesta să răspundă, însă șatena i-o tăie cu rapiditate.

          — Sora mea suferă de diabet și mai e și claustrofobă! rosti aceasta, brunetul privind-o cu ochi mari. Știa despre Aisha că e claustrofobă, însă n-avea nici o idee despre boala ei.

          — Înțeleg, rosti medicul făcându-le semn a doi tineri în practică să vină cu o targă spre a prelua-o pe inconștientă. Apoi toți trei dispărură pe holul spitalului, împingând patul mobil către Reanimare.

               Ca rămași în stare de șoc, ambii tineri, Alima și Kaan să privească-n urma medicilor în liniște, deși în același timp amândoi au milioane de alte întrebări în minte. Este corect, însă? Să știi că poți salva, dar să nu știi cum s-o faci?