Întâlnind frica pentru prima oară

              Când o femeie este iubită corect, la timp și frumos, ea înflorește. Copil fiind, învață că iubirea se oferă dacă vrei s-o primești. Apoi începi să pui în practică cele învățate. Și-n cele din urmă, timpul trece, iar copila din tine devine adolescentă, tânără domnișoară, femeie.

              Zâmbetul ei devine mai strălucitor. Ochii îi sclipesc de bucurie, iar râsul îi apare pe chip ceva mai des. Începe să se poartă cu o nouă încredere, știind că este prețuită și iubită. Dragostea pe care o primește îi alimentează spiritul, permițându-i să atingă noi culmi și să-și atingă visele. Și atunci se simte în siguranță. Iar această securitate îi oferă curajul de a explora noi oportunități și de a-și asuma riscuri de care ar fi putut evita anterior. Însă, când zidurile dure al unei societăți mizere și total diferită de tot ceea ce credea când era copil încep a-i nărui visele și-apar în calea ei oriunde s-ar uita, abia atunci va realiza că iubirea pe care o simțea de fapt, era doar o slăbicune. 

              Și-atunci, începi să uiți cine ești. Ce ești și cum ai ajuns sfârșind depinzând de toți  ceilalți chiar și pentru o fărâmă de bucurie. Descoperi c-ai uitat atât faptul că ai în spate o putere și-un sistem de sprijin puternic din care știi că indiferent de rezultat, nu ești singură. Și uiți până și ideea că ceea ce tu consieri acum a fi slăbicune, de fapt înseamnă putere. 

              Așa e și-n cazul ei. Alima, o fiică a Întunericului cu Lumina. Un Hibrid de Bunătate și Maleficism. O iluzie vie, tangibilă și extraordinară care și căreia orice i-ai face, mereu îți va răspunde cu bunătatea specifică doar ei. Un suflet curat, pur și limpede precum apa de izvor care spală orice urmă a mizeriilor aruncate întrânsa, va reuși întotdeauna să reușească înaintea tuturor. Pentru că așa e. Mereu o învingătoare.

              Lacrimile i-au inundat întotdeauna sufletul, dar nu s-a înnecat niciodată în ele. Miliarde de piedici ale vieții i-au apărut în cale încă din primele clipe, dar din nou a supraviețuit. Căci ea știe. Puterea adevărată este în ea, iar ea nu va ceda niciodată. Nici unei alte presiuni. Nici unui alt atac. Nici unei alte minciuni. Astfel, conștientă că a fost mințită tocmai de cel în care își pusese toată încrederea, Ali hotărâ să meargă mai departe.

              Intrasigentă să-și salveze sora din ghearele urii care a cuprins-o așa cum crede ea, Ali aruncă furioasă telefonul pe pat simțind cum parcă miliarde de săgeți i se înfig în inimă. Atitudinile oamenilor care o dezamăgesc mereu, cumva îi amintesc de familie. Acea familie care a maltratat-o ca pe un sac de box, nepăsându-le că și ea are un suflet. Unul de-al lor. Astfel, simțindu-și ochii umezindu-i-se precum gresia din baie atunci când dușul scapă câteva picături pe din afară, Ali își duse repejor mâna dreaptă la față și-și șterse din nou lacrimile îndrăznețe.

             „Nimeni n-o să mă oprească, surioară!" exclamă ea decisă și se îndreptă iarăși către pat. Smulse de acolo telefonul pe care îl ascunde bine sub noptieră, cât mai departe de ochii curioșilor ce-ar putea-o investiga – crede ea, apoi, ca un adevărat detectiv periculos și deștept, Alima părăsi dormitorul având grijă să nu atragă atenția nimănui asupra ei. Nici măcar a Aishei. Și porni grăbită spre și către marele conac.

              Fațada grandioasă formată din paisprezece ferestre mari și luminoase, îți poate lua ochii în orice secundă dacă treci prin fața marelui conac al familiei Yavuz. Cu capacitatea de a găzdui câteva zeci de persoane, conacul este situat în plină lumină solară, având de asemenea și o frumoasă grădină largă înconurându-l precum o pădure densă și verde. Piscina suficient de mare cât să cuprindă câteva zeci de persoane în interiorul ei, este mereu curată și are o întindere perfectă chiar în dreapta-față a clădirii impozante.

             Micuța terasă în aer liber, este construită din lemn de fag și deține tot confortul necesar unei familii întregi, precum și-a unei petreceri de zile mari. Lampioanele uriașe, așezate peste tot în curtea mare, acum sunt stinse tocmai datorită faptului că afară este lumină. Asta pe când, micile sculpturi ce înfățișează diverse animale, pot conferi oricărui vizitator nepoftit senzația că acest conac este foarte bine păzit. Doar gărzile mari și mereu „arogante", așa cum le consideră Ali, lipsesc. Astfel că, ea va putea merge liniștită spre conac.

              Urcă cele patru trepte din ciment atingând cu grijă și teamă în același timp bara de protecție a acestora, minunându-se continuu de luxul pe care-l întâlnește atât de aproape. Și deși își amintește fără voie că niciodată nu i s-a permis apropierea de această casă mare, piscină, grădini și așa mai departe, totuși Ali simte determinerea de-a afla adevărul pe pielea ei. Astfel, apropiindu-se cu încă un pas de ușa mare din lemn de cireș și chiar la culoarea acestuia, Ali lovi cu mare frică în aceasta. 

              Însă, nici ușa nu se deschise și nici Alima nu se dădu bătută atât de ușor. Astfel că, observând liniștea ce abundă peste tot în jurul ei, Ali se înfurie ușor. Apoi, ceva mai determinată decât până acum, tânăra ridică iarăși mâna dreaptă simțindu-și dinții clănțănindu-i în gură de nervi și lovi cu ceva mai multă îndârjeală ușa mare și dură. Chiar dacă pantofii îi sunt murdari și probabil au reușit să păteze întreg cimentul de acasă pân-aici, nu-i pasă deloc că are să fie certată din nou pe această temă de către familie.

         — Dar nu dărâma ușa..., auzi atunci vocea uneia dintre servitoare – gândi Ali, observând repejor cum lemnul dur din fața ei se dădu la o parte, înfățșând una din fetele ghicite de ea.

              Și deși își dorea să zâmbească la faptul că a ghicit identitatea acesteia, totuși focul din inima ei era mare. Mult prea mare pentru a putea fi liniștit atât de ușor, cu un zâmbet.

          — Bună ziua și regrete sincere, rosti tânăra șatenă, părând destul de îndrăzneață.

               Curajul ei în schimb, fu rapid calificat ca nedemn de către servitoare, femeia de-o vârstă apropiată, care o privește pe Ali cu o superioritate demnă de un membru al familiei Yavuz. Dar Alimei nu-i păsă, așa că-și scutură repede capul de gândurile nedemne și-și încrucișă nemulțumită brațele la piept.

         — Vreau să-l văd pe Kaan! exclamă tânăra îmbrăcată în niște  „haine la fel de ponosite ca ale unui cerșetor", servitoarea arogantă analizând-o pe Ali din cap până-n picioare.

               Și nu-i venea să creadă ce vede. Nu-și putea imagina cum o străină, „o cerșetoare" ca ea putea să-i stea atât de dreaptă și mândră înainte. La fel cum nu-și putea imagina cum familia pentru care muncește ea, a putut-o angaja pe această orfană.

          — Domnul Yavuz, pentru tine! rosti tânăra îmbrăcată într-o ținută curată și mult mai elegantă decât a orfanei.

               Astfel, Ali simți atunci pentru a și uitat câta oară, teama. Frica că această fată îi va spulbera orice vis de-al întâlni pe Kaan creștea tot mai mult în inima ei, dar ea știa un singur lucru. Nu se poate da bătută. N-o să renunțe. Nu va îngenunchia din nou înaintea unei alte fete... ca ea. Sau poate, văzută ca și ea...

         — Nu contează. Dacă nu-l chemi afară acum, o să intru eu după el! spuse Ali, încercând să-și forțeze cumva șansele de-a intra în conac.

              Și astfel, tânăra liniștită și iubitoare care este..., era, în acele clipe, s-a trasnformat într-o curajoasă de neclintit, fără scrupule și scop. O leoaică demnă de orice pentru puii ei, chiar dacă aceștia sunt reprezentați doar de sora și prietenul său.

         — Ești nebună, cerșetoare-o? Nu ai ce căuta în conacul familiei..., îi spuse pe un ton absolut răstit servitoarea, jignirea resimțită de șatenă atingând cote maxime.

          — Nici tu și totuși te ținem aici, Nadia! auziră ambele fete deodată, vocea groasă și dură a unuia dintre membrii familiei făcând ecou în întreg holul mare și decorat în nuanțe vii, simple și colorate-n auriu în care Ali putu observa câteva sculpturi scumpe.

               Căci, dacă imaginea din afară a conacului i se părul magnifică, atunci în mod sigur interiorul i se pare de vis. Dacă ceea ce ea numește „casă" are doar un living mare și minunat cât nu a crezut vreodată că poate exista. Ca mutându-și mai apoi privirea spre truptul drept, mândru și defensiv al bărbatului cu înfățișare de domn, aspect îngrijit și privire caldă față de cea pe care și-o amintește vag, Ali să înțeleagă pericolul în care se găsește.

              Acesta – bărbatul, o privi pe Ali în liniște preț de câteva clipe. Apoi, amintindu-și probabil de încă prezența lângă șatenă a servitoarei care a creat tot felul de probleme în conac, tânărul își ridică brațele la pieptul drept și-acoperit de-o vestă neagră, încrucișându-și-le mândre și hotărâte. Continua s-o fixeze pe Nadia, făcând-o pe aceasta să înțeleagă destul de repede că trebuie să cedeze și astfel, din doi pași în spate și privirea plecată, servitoarea se dădu la o parte din calea fetei a cărei respirații o puteai auzi chiar și din depărtare, dispărând cât ai clipi.

         — Intră, domnișoară Kaplan! o îndemnă bărbatul pe Ali, fata care doar stătea ca o stană din piatră privind tot ce se întâmplă în fața sa. Nu am obiceiul să mănânc oameni, să știi! adaugă Amir, apoi, un zâmbet micuț înfățișându-i-se cu rapiditate în colțurile buzelor sale îmbrăcate într-o barbă deasă.

               Doar că Ali, în stare de șoc, nu avea nici măcar puterea să-i spună ceva. Orice. Doar îl privește tăcută, fără să-l audă, ci doar citindu-i pe buze cuvintele. Teama ei, frica obținută în copilărie încă îi bântuie existența. Asta pe când, cea cu privire la sora ei și salvarea acesteia, o propulsează pe Ali deasupra celor mai înalte culmi ale fricii. Însă, determinarea ei nu e nimic în comparație cu cea a medicului. Care, observând șocul fetei începu să pășească către ea.

               Îi strigă numele încet, dar aceasta nu pare a-l auzi. O privește în continuu, dar cumva pare a-i răspunde la aceste priviri intense. Îi simte agitația și teama din priviri, însă cumva nu crede că poate ajunge la ea. E de parcă golul dintre ei este mai mare decât și-ar fi putut imagina. Și astfel, Amir descoperă despre el, dar și ea, că nu poate face nimic. Iar el urăște maxim momentele în care nu poate ajuta pe nimeni, inclusiv pe sine însuși.