"Primul pas înspre a ajunge undeva, este să decizi că nu vei mai rămâne unde ești." 

            Viața este ca un ocean de emoții. Acum râzi, ești fericit și totul ți se pare că merge mai bine ca niciodată și totul pentru ce? Doar ca în secunda imediat următoare, să ți se întâmple ceva ce are să demonteze fiecare lucru bun din viața ta.

            Fiecare capitol din viață cuprinde atât de multe lucruri, încât ți se furnică pielea doar gândindu-te la asta. Fiecare pagină pe care o întorci zilnic, îți va demonstra cât de mult te-ai înșelat. Și fiecare rând pe care îl citești din cartea vieții tale, îți arată mereu cât de departe ești de adevăr, de fapt. Întotdeauna va exista un ieri și mereu va fi un mâine, mai bun. Și ambele pot fi mai minunate decât ziua precedentă.

            Alima este o fiică a destinului împletit cu viața într-o manieră atât de perfectă încât ți se rupe sufletul doar observându-i fiecare stare, gest, mimică și delicatețe cu care tratează totul și pe oricine. Un suflet pur, cum doar în copii mai vezi. O ființă umană atât de rară din acest punct de vedere, încât până s-o și privești te poate îngrozi. 

            Alima nu știe să urască, căci ea doar iubește și atât. Ali nu știe să se ascundă, căci e mereu prezentă pentru toată lumea. Și nu știe ce înseamnă să trădeze pe cineva, căci regula ei cea mai importantă în viață este să ofere iubire. Pentru ea, iubirea este totul și ea este iubire. Învață zilnic, până și din propriile ei greșeli. Dar nu se oprește niciodată din a greși, ori a învăța. Luptă pentru tot ce are și își dorește, căci știe că doar așa va reuși.

            Viața a lovit-o atât de dur, de așa de multe ori, încât acum se teme să înceteze din a mai lupta. Este o războinică Xena, fără nume și înfățișare de eroină. Dar în sufletul ei știe că asta va fi mereu. Așa că oricât de tare ar lovi-o viața în prezent, de fiecare dată când își privește sora dorimind în patul de acasă, Ali zâmbește. Căci știe, acum tot chinul ei s-a terminat.

            Au trecut două săptămâni de când Aisha s-a întors acasă, însă chiar dacă nu îi vorbește așa cum obișnuia și-o simte mai rece decât de obicei, totuși Ali nu se oprește pentru nici o secundă din a o îngriji. Simte fiecare rană din sufletul surorii ei, de parcă i-ar aparține. Și simte de asemenea ca și când fiecare rană pe care ea o are se adâncește și-o doare mai mult și mai puternic la fiecare respingere a Aishei. Însă, tot nu va renunța. Pentru că ea nu știe ce înseamnă acest cuvânt.

            Cu tava încărcată de micul dejun și medicamentele pregătite pe marginea acesteia, Ali pășește curajoasă către dormitorul surorii ei, chiar dacă aceasta i-a zis deja destul de clar că nu vrea să o vadă. Pășește de parcă nimic nu s-ar fi schimbat pentru ele în ultima vreme și zâmbește ca și când totul ar fi mai mult decât bine. Apoi, la fel de fericită împinge ușa albă cu piciorul drept, strecurându-se ca un hoț în dormitorul întunecat al Aishei.

             Curajoasă, țintește rapid măsuța din lemn de fag din centrul camerei încăpătoare pe care așează tava cu mâncare, poziționând acolo și medicamentele pentru Aisha. Apoi, îndreptându-și mândră spatele subțirel, Ali pășește pe lângă pat către fereastra până-n podea dând draperiile întunecate la o parte spre a-i face loc  astrului ceresc să pătrundă înăuntru. Zâmbește atunci când ochii ei ca două ciocolate calde se întâlnesc cu zâmbetul larg al soarelui rece de iarnă și își închide ochii preț de două secunde pentru a inspira adânc aerul rece ce pătrunde mai bine în cameră, acum.

         — Ce dracului!? auzi brusc și tresări speriată, însă nu se răsuci deloc spre pat.

              Știu atunci că sora ei s-a trezit, la fel cum înțelese și cât de nemulțumită poate fi aceasta de gestul ei. Așa că doar își deschise din nou ochii frumoși, întâlnindu-se rapid cu reflexia lor din geamul de sticlă din fața sa.

         — Dacă ai terminat cu hlizitul, poate tragi draperiile alea la loc. Unii mai și dorm, știi? făcu din nou ecou în cameră, vocea surorii ei.

              Dar Ali o ignoră iarăși, exact ca-n ultimele săptămâni și se depărtă ușor de fereastră. De parcă ar fi singură în dormitor, înșfăcă tava cu ouă prăjite, două felii de pâine coapte așa cum știe că sora ei le mănâncă, ceașca cu ceai de tei și medicamentele pe care le așeză pe marginea acesteia și se răsuci încet pe călcâie, spre pat. Și deși se lovește rapid de aceeași privire ursuză și fără sens venită din partea brunetei cu părul strâns într-un coc neglijent în creștetul capului, totuși zâmbetul larg de pe fața Alimei nu se șterge cu nici un chip.

         — Mă ignori, murmură nemulțumită bruneta Aisha, Ali așezându-i tava chiar pe plapuma ce-i acoperă trupul.

         — Poftă bună, Aisha! îi ură ea, într-un final. Ah! Și nu uita, trebuie să mănânci tot și să-ți iei și medicamentele! exclamă mândră de ea, încercând să se îndepărteze.

         — Ei, pe dracu! răcni bruneta furioasă, lovind cu forță tava ce se răsturnă degrabă.

              Astfel că, luată total prin surprindere, Ali rămase mută de uimire la observarea acestui gest făcut de bruneta ei surioară. Și deși în mod normal ar fi răspuns cu orice preț, totuși acum se simte de parcă frânghia ce pare a o strânge tot mai puternic, nu va fi ruptă cu nici un efort. Să-și păstreze calmul? Bună decizie. Însă, cum? Cum, când nebunia din mintea și gesturile surorii ei, pare a o îngrozi teribil. Plus, chiar dacă a învățat să-și păstreze calmul cât de cât în astfel de situații, totuși trecutul ei încă există. Încă îi amintește în fiecare seară cine este ea.

              Astfel că, mușcându-și nemulțumită obrajii pe interior, Ali știu rapid ce trebuie să facă. Doar nu degeaba a învățat în ultima perioadă să-și mențină calmul orice s-ar întâmpla. Așa că hotărâtă, șatena își ignoră din nou sora sperând ca aceasta să nu se revolte din nou și se aplecă grăbită peste aceasta, ștergând mizeria creată de bruneta ce arde precum un vulcan activ.

         — Ești nebună? Nu vezi că nu am nevoie de tine? Dispari! se răsti Aisha la ea, din nou, în timp ce Ali simte de parcă lupta din interiorul ei nu se va opri niciodată.

             Ca un medic ce își ignoră în mod conștient pacientul revoltat, sau chiar ca un nebun în stare de orice pentru a obține ceea ce vrea, Ali își repeta continuu în minte un singur lucru. O singură frază, ce a și pornit-o pe acest drum anevoios, indiferent de piedicile ivite. Cuvânt sosit din partea medicului Aishei, la externarea acesteia. Bărbat despre care, câteva ore mai târziu, Ali a aflat că locuiește chiar vis-a-vis de ea.

         — O să-ți pregătesc altceva, în cazul acesta! exclamă Ali pe un ton atât de jos, că abia dacă se auzi ea pe sine însăși.

              Ca imediat ce termină de strâns firimiturile împrăștiate peste tot în jurul corpului firav și bolnav al Aishei, șatena să își îndrepte spatele. Și de parcă totul chiar ar fi bine, un zâmbet deloc fals îi acapară buzele subțiri și naturale, iar ea își așeză mâna pe capul acoperit de-un păr brunet perfect al surorii sale.

         — Ne vedem mai târziu și sper c-o să și mănânci de data asta. Bine? zise ea, forțându-și astfel durerea să nu apară în calea fericirii ei.

         — Dacă vrei să vezi dezastrul reîncepând, te sfătuiesc să nu revii! spuse bruneta printre dinți aproape, forțându-i astfel zâmbetul surorii ei să se lărgească.

         — Dacă vrei să te faci bine pentru a lupta cu adevărat, te îndemn să mă asculți în tăcere. E spre binele tău, soră! îi răspunse în schimb șatena, bruneta privind-o cu sprâncenele bine arcuite. Semn că nu a primit tocmai bine această amenințare.

              Apoi, într-un mod la fel de silențios ca și până acum, Ali părăsi grăbită dormitorul surorii ei, îndreptându-și pașii siguri și fermi către bucătărie. Și deși a reușit cu chiu cu vai să-și hrănească și-ngrijească sora, totuși sufletul pur și inocent al Alimei nu este pe deplin mulțumit. Așa că, determinată să ceară ajutorul celui mai apropiat membru al familiei, tânăra Ali se apropie de fereastra bucătăriei spre a vedea dacă își poate zări prietenul prin aceasta.

              Exact ca un titirez, Ali se fâțâie de colo-colo. Însă, nu-l poate vedea niciunde pe cel care i-a fost de atât de mare ajutor în aceste săptămâni și nici pe medicul Polat, cel care se îngrijește de Aisha încă din prima zi. Astfel că, epuizată să se tot miște, fata hotărâ rapid că e mai bine să părăsescă mica căsuță în care locuiește. Așa că, luându-și haina cărămizie din cuier, Ali avu grijă să închidă ușa de două ori după ea înainte de a ieși. Și asta doar pentru a evita ca Aisha să iasă după ea pentru a-i crea o nouă scenă penibilă, atrăgând astfel ura celui mai bun prieten al lor. Apoi, ridicând agitată telefonul mobil la ureche, tânăra dădu încă vreo câteva apelări prietenului ei. Care, în cele din urmă alese să-i răspundă într-un final.

         — În sfârșit! rosti Ali, epuizată să tot audă cum apelurile îi sunt respinse.

         — Îmi pare rău, Alima. Nu aveam telefonul lângă mine. Ce s-a întâmplat? 

         — Putem vorbi, te rog? spuse tânăra, îngrijorarea putându-i-se citi în glas. Este..., urgent, reluă apoi și așteptă nerăbdătoare răspunsul prietenului ei.

         — Îmi pare așa de rău, Ali. Dar nu pot acum, o refuză bărbatul, răspunsul acestuia căzând precum o piatră mare și grea peste creștetul tinerei ce nu-și putu dezlipi privirea de Casa Mare.

             Aceeași casă care, deși și-a dorit întotdeauna s-o primească la fel de călduroasă și iubitoare ca cea a familiei adoptive, totuși a privit-o întotdeauna exact așa cum au privit-o proprii ei părinți. Cu multă ură, furie și nepăsare.