Pașii m-au purtat printre munții de foi ce umpluseră biroul circular, dând o atmosferă de închisoare. Melton nu își făcuse apariția în primele două zile și nu avea nici un motiv să apară acum, în a treia zi, când reușisem să aranjez hârtiile.

           Și cumva reușise să mă vrăjească iar, de parcă nu o făcea de când apăruse pe lumea asta. Se infiltrase fără rușine în viața mea, pur și simplu fusese constant acolo, deși nimeni nu îl băgase. Dar el era Alezander Melton cel capabil să mă joace pe degete cum dorea. Iar eu eram o muritoare, gata să își vândă sufletul diavolului pentru el.

           Sacoul lui dispăruse într-un colț încă de când intrase în cameră, iar privirea lui s-a lipit asupra mea, în timp ce se rezema cu un umăr de tocul ușii. Privirea mea a întâlnit-o pe a lui și pentru câteva momente am simțit furtuna ce era gata să dea afara din ei. Ce ai pățit?

          Pumnii lui purtau amprenta unui bătăi, probabil una dintre multele la care participase. Cine eram eu să primesc vreo explicație? Melton era, pur si simplu, băiatul pe care îl iubeam orbește și care mă putea juca pe degete.

          — Ai de gând sa te mai holbezi mult, Smith?a venit și răspunsul la întrebarea mea nespusă

          L-am privit, într-o încercare așa inocentă de a părea indiferentă. De parcă Hyperion nu îmi picta deja stelele pe cer.

          M-am întors la treabă, lăsându-l să mormăie ceva, în timp ce lua la mână câteva dosare și le deschidea. Liniștea aia mormântala a domnit între noi, martoră la o iubire efemeră.

          O iubire pe care doar eu o simțeam, căci sentimentele blondului au fost mereu și vor rămâne ceva ce nu voi putea atinge, fiind mult prea sacre pentru ca eu să le vad.

          Existau momente in care mi-aș fi dorit să nu îl iubesc cu patimă sau măcar să fiu iubită înapoi, căci mă spulberam încet. Și tot iubeam, așa cum un scriitor îndrăgostit își iubește muza.

           Iar el? Ei bine, el privea de sus, din tronul lui din Olimp. Mă privea și râdea, râdea de un suflet îndrăgostit nebunește.

          Gândurile m-au purtat departe în acea zi, de la el până la mama. Și de acolo înapoi, căci blondul era mereu în gândurile mele, orice aș face. Iubeam cu prea multă pasiune și eram prea înverșunată să continui, deși mintea mea prostuță știa că nu era posibil.

          Am icnit când hârtia mi-a atins degetul și a lăsat în urmă o dungă rozalie care sângera ușor, sângele picurând pe albul imaculat.

            Nu eram futută, dar cu siguranță mintea mea era de mult.

            — Nu poți să stai locului, nu?a mormăit el luându-mi mâna și inspectând rana.

           Degetele lui mi-au atins rana deschisă și a oftat si in cateva secunde m-am trezit cu un nou bandaj, unul mic si potrivit

             — Mersi, i-am zis simplu, căci încă eram concentrată pe hârtii. Dar la puțin timp am oftat și le-am dat din fața mea, extenuată.

          Cine inventase hârtia? O iubeam din simplul motiv că îmi puteam așterne dorințele pe ea. Era ironic cum o simplă bucată de hârtie putea deveni o scrisoare de dragoste, iar alta să conțină doar cuvinte urâte.

          Pentru că, în definitiv, așa e și omul, nu-i așa? Azi zâmbitor, îndrăgostit la fel ca un poet de muza lui, iar mâine urâcios, trist si beat într-un club ieftin.

          — Iar visezi la zeii ăia ai tăi, micuțo?șoptește spre mine, râzând ușor și deschizând geamul.

          — De unde știi tu de zeii mei, Melton?întreb mușcându-mi buzele.

       Râde și își aprinde țigara, aruncând pachetul printre foi. Nu-i pasă ce sunt, pur și simplu lumea lui e aranjată așa cum vrea, iar fiecare pas pe care îl face lasă ceva în urmă.

          Restul lumii pălea pe lângă el, căci nimeni nu era mai bun sau puternic, nu aveai cum să compari un muritor cu marele Alezander Hyperion Melton.

          — Ești atât de pierdută, iubito, așa de tare te-am vrăjit?continuă și trage din țigară de parcă viața lui depinde de asta

          — De unde știi de zeii mei?repet și mă pun lângă el, scoțându-mi propriul pachet.

          — Nu sunt orb, se vede că doar o aiurită ca tine ar putea scrie așa frumos despre ei.

           – Nu îmi mai citi cartea, Hyperion, spun clară, uitându-mă urât la el.

          Râde, iar pentru câteva secunde am impresia că e cel mai frumos sunet auzit vreodată. Pentru că e vocea unui înger. Un înger al Iadului.

          Își stinge ușor țigara, aruncând-o pe geam, privind-o cum cade în iarbă, întorcându-și privirea spre mine, rânjind în colțul gurii și lăsând fumul să iasă.

          — Citesc ce vreau eu, iubito, mai ales când tu te deschizi așa în fața mea, îmi vorbește și îmi ridică bărbia, trasându-mi conturul buzelor cu degetul lui.

          — Nu sunt iubita ta, șoptesc minciuna pe care o tot repeta, dar care aș fi vrut să fie adevărată. Pentru că visez de atâta timp la ea.

           — Ba ești, visezi cu ochii deschiși la mine. Mă lași să te domin, mă iubești, Amethyst, doar eu pot să te fac să strălucesti.

          — Nu te las să domini, îmi place să conduc dansul, mormăi și îi privesc ochii amuzați de mine.

           Rânjește și râde scurt, trecându-și mâna prin păr și aplecându-se. Îmi face cu ochiul înainte să îmi desfacă un nasture la fel ca pe hol, jucându-se cu al doilea, ce ajunge desfăcut ca precedentul.

          — Eu te domin, Amethyst, de aia o să ți-o trag în biroul ăsta, pentru că ești a mea și o să mă lași să fac tot ce vreau, spune și îmi desface cămașa, băgându-si fără rușine mâna.

           Oare chiar o să te las, Hyperion?
        

Am primit mesaje minunate de la voi, ma faceti sa zambesc, ma bucur ca va place si va astept parerile.