Zilele au trecut, iar Mark m-a făcut să uit de tot, lucru pe care eu îl crezusem imposibil până atunci. Dar brunetul știa cum să îmi ocupe mintea cu orice altceva și să mă facă să zâmbesc cu glumele lui.

       Și nu îmi venea să cred că mă adusese la Veneția, orașul meu preferat. Pur și simplu îmi făcuse bagajele și mă indemnase să simt, fără să gândesc.

       — Ce vezi?mi-a șoptit în ureche, luându-mă în brațe.

       — Ești prea înalt și îmi iei lumina, i-am spus, căci nu observam nimic.

       Mark a râs de mine puțin până să îmi sărute obrazul aproape de buze și pentru câteva minute a stat,   gândindu-se dacă să o facă sau nu, iar dintr-o dată ideea de a mă săruta cu el nu suna așa rău.

       Poate că Mark era tot ce aveam nevoie, bărbatul ideal și atent, însă eram mult prea obosită să îi dezleg misterul, iar inima mea îi rămăsese lui Alezander pentru eternitate.

      — Pe strada asta cineva a cerut de soție o femeie, un copil a râs după ce a mâncat înghețată, un cuplu s-a sărutat, fiecare loc e special, fiecare zâmbet contează,   mi-a dat răspunsul .

      Hyperion mă învățate cândva că după ce el va pleca eu o să strălucesc pentru că el a vrut asta. Nu am înțeles niciodată la ce s-a referit, poate nu o să o fac vreodată, dar blondul îmi explica pur și simplu că nu mă iubește. Sau doar a văzut potențialul din mine și sunt eu prea îndrăgostită.

      Adevărul este că mi-am dorit să îl uit, nu am vrut niciodată să mă îndrăgostesc de el, știam că pentru el nu o să fiu niciodată suficientă, dar în același timp știam că nu putem alege pe cine iubim, doar inima o face.

      Și am uitat puțin, nu puteam să o fac de tot, gândul meu era doar la el și la obiceiurile lui, nu puteam să uit cât de des îmi dădea țigara sau îmi prescurta numele.

      Existau sute de amintiri și el își lăsase amprenta, lăsase în urmă o fată care l-ar fi iubim până la moarte și și-ar fi dat viața pentru el, alegând să plece. Niciodată nu am înțeles de ce bărbații sunt atât de prosti, iar cu toate astea femeia îi primește înapoi sau cel puțin nu am înțeles până nu am fost părăsită

        Mă durea inima să o spun, dar l-aș fi primit înapoi. Nu îmi plac finalurile triste și mi s-a spus că trăiesc într-o lume a poveștilor fericire. Lumea mea era oricum altcumva, dar nu fericită.

       Dacă mi-aș fi putut ține in frâu sentimentele nu s-ar fi ajuns aici, dar eu eram Amethyst, iar pentru mine plânsul fusese la ordinea zilei, iar necazurile se ținuseră lanț, de la moartea mamei și a lui Lily, la depresie și, in cele din urmă, el.

         Aș vrea să îi șterg numele din minte, sunt sigură că nu este deloc sănătos ce fac eu în momentele astea, dar este prea frumos ca să uit.

        Egoismul nu îmi stătea în fire, mai ales când era vorba de prietenul meu, uram persoanele egoiste, căci și eu mă transformasem în una. L-am vrut pe el doar pentru mine, cât de egoist. Timpul cu Mark nu era timpul cu Alez, glumele lui nu erau ale lui Hyperion și îmi era dor de tot, mai ales când brunetul părea însuși Satana la auzul numelui lui.

           Vreau să te văd, Hyperion. Mâine vin acasă, vrei să mă aștepți? Nu mai rezist fără să iți simt atingerile, să te văd, au trecut două luni nenorocite fără tine, mă pierd.