O aude pe mama ei strigând-o, dar Camelia este prea furioasă ca să se întoarcă și să îşi ceară scuze pentru reacția ei exagerată. Izbește atât de tare ușa când intra în camera ei, încât mica poză înrămată și agăţată pe perete cade de la locul ei, iar la contactul cu podeaua sticla s-a spart.

Lasă aerul să iasă afară din ea zgomotos, apoi se lasă în genunchi și strânge cu grijă cioburile de sticlă. Lacrimile încep să îi curgă pe obraji involuntar. Le șterge rapid cu palmele, nu vrea să plângă, ea crede că lacrimile sunt semnele unei persoane puternice, iar ea nu vrea să fie una dintre ele. Vrea ca suferința să o macine pentru tot restul vieții ei.

Aşază încet fotografia pe birou, iar în momentul acela amețeala și durerea de cap se intensifică. Se simte rău,  și nu doar din cauza alcoolului pe care îl consumase cu o seară în urmă, ci din cauza  deciziei mamei ei. Acum îi este dor de fratele ei,  foarte dor și are nevoie de el mai mult ca oricând,  dar el nu va mai fi niciodată acolo pentru ea,  nu îl va mai putea strânge în brațe,  nu îi mai poate cere ajutorul... Niciodată.

Se întinde în pat și pentru câteva minute privește tavanul alb pe care erau lipite stele fosforescente până adormi, într-un final. 

- Camelia!  Camelia,  draga mea... Vino până în sufragerie! strigă mama ei de după  ușa de lemn.

- Ce este, mamă? întreabă ușor  enervată de faptul că mama ei o trezise din somnul  ei adânc și lipsit de vise.

- Haide!  îi întinde femeia palma și fata o prinde, apoi se ridică din pat și pășește ușor în spatele mamei ei.

- Mamă, îmi spui și mie ce s-a întâmplat?

- Imediat, scumpo!  Să vorbești frumos,  da? 

Camelia nu mai înțelegea ce vrea mama ei să spună, doar o urma în liniște până în sufragerie.  În clipa în care și-a ridicat privirea din podea a simtit cum pământul îi fuge de sub picioare.

Un tânăr înalt, cu părul șaten stă în picioare în fața ei cu un rânjet lipit de chipul perfect.

- Bună! întinde mâna spre fata care tremura din toate încheieturile. Eu sunt Cedric!