~după doi ani~

Trecuseră doi ani de când durerea își făcuse loc în sufletul lui plin de lumină cândva. Camelia îi lăsase lui suferința ei, simțea că este o pedeapsă pentru ceva greșit ce nu făcuse niciodată.

Plângea de fiecare dată când trecea pe lângă camera ei, pentru că încă locuia în chirie în casa familiei Adams, chiar dacă se schimbaseră atât de multe.

Deschise ușa camerei ei, iar parfumul fetei încă se mai simțea vag prin aer. Aceasta era pedeapsa pe care și-o alesese el după ce o pierduse atât de ușor.

Se împlineau doi ani, doi ani de când ea alesese moartea în locul dragostei. Încercările lui de a o salva fuseseră în zadar, suferința ei a fost prea puternică...sau poate că ea nu a vrut sa fie salvată. Mereu există un "poate"... Poate dacă ar fi ajuns mai repede la ea în acea zi fatală, ea ar fi fost acum în viață și l-ar fi sărutat si strâns în brațe, apoi i-ar fi șoptit timid "Te iubesc! ", dar nu va mai putea face niciodată, corpul ei fragil zace la doi metri sub pământul greu. Și erau destule momente în care ar fi vrut să fie el în locul ei, credea că el ar fi trebuit să moară pentru că nu a reușit să își salveze iubita din ghiarele depresiei.

Căzuse în genunchi la marginea patului ei, apoi își îngropă capul în așternuturile albe, care cândva îi învelise pe cei doi în prima lor noapte în care se dăruiseră unul altuia.

Închise ochii, iar imaginea Cameliei întinsă pe podea, moartă cu o sticlă de whiskey răsturnată și multe flacoane de pastile goale lângă ea. Se apropiase de ea cu frică, spera că doar doarme, o prinse de umeri și o scuturase, dar nimic, ea era rece și palidă, ea era moartă. Se aplecase peste ea și îi sărută buzele vineții, aveau gust a alcool pentru ultima dată, iar el s-a simțit în viață pentru ultima dată, pentru că atunci când ea a încetat să mai respire existența lui a luat sfârșit.

-------------------------sfârșit --------------------