Camelia devenea tot mai rece, la fel ca și toamna care se lasă ușor, ușor peste oraș. Se străduia să facă lucrurile să meargă intre ea și Cedric, dar pierdea câte o parte din sufletul ei de fiecare dată când îi zambea. Îl iubea, chiar îl iubea, dar nu mai putea suporta durerea care o ținea lipită de pământ. Ar fi vrut să zboare alături de Cedric, ar fi vrut să poată zambi sincer, la fel ca el, dar nu putea, oricât s-ar fi străduit.

Ofta dureros de fiecare dată când el îi mângâia părul și îi șoptea suav: "Te iubesc! " ,iar uneori cu greu își mai putea stăpâni lacrimile și furia.

De ce ea? Voia să se bucure de povestea, de frumoasa ei poveste de iubire, voia să fie cu Cedric pentru totdeauna.

El îi putea vedea durerea, mereu a putut... și mereu se afla pe marginea prăpastiei din această cauză. Ce putea face? Să se arunce după Camelia sau să o privească căzând singură în abis? A închis ochii și a inspirat aerul rece, apoi a sărit după ea.