CAPITOLUL IV

Vei ieși cu picioarele înainte și cu mâinile pe piept.

Dimineața următoare m-am regăsit cu cafeaua în mână, afară, pe terasă, așteptând ca soarele să răsară la orizont. În liniștea obscură îmi simțeam inima bubuindu-mi în capul pieptului, în timp ce gândurile îmi erau pătate de gânduri nefirești. Sub privirea mea se întindea măreția orașului Alicante. Lumini, mii și mii aproape că îmi acaparau în întregime ființa și credeam că dacă ar fi fost poate doar puțin mai puternice, ar fi putut chiar să îmi capteze și întreaga conștiință în menghina sa.

Urmărind conturul difuz al coastei mării, mă gândeam la rolul pe care îl voi avea în misiune, la ce va trebui să înfăptuiesc pentru a stârpi răul de la rădăcină, la sacrificiile pe care voi fi dispusă să le fac pentru a le face dreptate colegilor mei - prietenilor mei.

Totuși, nu puteam să nu mă întreb: și dacă de această dată nu voi reuși? I-am refuzat ajutorul lui Alessandro Castillio, am înlăturat ideea de a avea un partener care să mă însoțească în misiune, tocmai pentru a nu avea distrageri.

Am îndepărtat fiecare mână care îmi venea în ajutor. Am făcut-o cu bună știință, nu eram influențată de resentimentele mele față de cele întâmplate anterior. Cu toate aceste lucruri puse la punct, încă nu pot înțelege de ce am făcut asta.

Am ridicat cana din mâinile mele făcute căuș, sorbind din lichidul maroniu. Am inhalat mirosul cafelei, făcând doi pași în lateral pentru a coborî treptele dinaintea casei mele. M-am așezat pe a doua treaptă de sus, sprijinindu-mi coatele de genunchi, având grijă să nu vărs niciun strop de cafea pe pantalonii portocalii deschiși, apoi mi-am lăsat privirea să urce în liniștea văzduhului întunecat. Imediat am sesizat că în depărtare cerul începea să se lepede de stele, iar un semicerc de lumină acaparase orizontul, împânzind raze portocalii și roșiatice pe toată suprafața mării dinaintea mea, culorile erau atât de puternice încât, dacă nu aș fi avut obiceiul să privesc răsăritul de fiecare dată când mă simțeam abătută, n-aș fi fost în stare să diferențiez dacă ceea ce se înfățișa în fața mea era vis sau realitate.

Lumina sa mă învălui într-o îmbrățișare firavă, presimțind parcă că lucrurile aveau să se schimbe total, iar Elena care stă acum pe treptele casei sale cu o cană de cafea în mână întâmpinând soarele afundată în cugetări, nu avea să mai existe niciodată. Va fi ștearsă de pe fața pământului, exact ca existența celor iubiți care s-au stins mult, mult prea repede din viețile celor care îi iubeau.

Oricum, un fapt clar era acela că acea Elena încetase să existe cu mult timp în urmă, însă nu fusesem capabilă să recunosc acest lucru. Știam că tot ce rămăsese era doar o carcasă frumoasă și un zid format din muncă, eșecuri și succese. Mai știam și faptul că zidul începuse să se clatine. Puțin câte puțin, aveam să pierd totul. Tot ce am zidit, tot ce am îndurat până acum avea sa fie în van. De aceea speram ca această misiune să dea roade, voiam să existe ceva care să mă mai țină legată de Elena cea de dinainte de moartea celor care îmi fuseseră loiali până în ultima clipă.

În definitiv, tot ceea ce îmi doream eu era să simt ceva - orice, la fel ca odinioară.

Eram în stare să duc asta la capăt, mi-am zis, îmbărbătând-mă. M-am ridicat în picioare, și, privind peste umăr, am dat cu ochii de tatăl meu.

Acesta era postat în prag, cu brațele încrucișate înaintea pieptului, privindu-mă de sus cu o grimasă pe care nu o puteam descifra.

Nu eram deloc surprinsă de prezența sa acolo, cu toate că nu mai locuiam împreună, tot i-am dat o cheie a casei mele - în caz de orice, i-am zis pe atunci. La drept vorbind, o făcusem doar pentru a nu-l face să îmi suspecteze prea mult plecarea. Acesta credea că plecasem doar din pricina ultimei noastre altercații, cel puțin asta îl lăsasem să creadă, însă nu era acesta adevărul - nici măcar pe departe.

Plecasem mai cu seamă pentru că știam ce făcuse, iar eu eram incapabilă să îl mai privesc cu aceiași ochi după ce am aflat trecutul întunecat care i se prelingea pe umeri. Nu puteam trece cu vederea faptul că din cauza omului de dinaintea mea, mama nu mai era cu noi. El era vinovat pentru moartea ei, totuși eu fusesem cea care luase povara morții sale pe umeri atunci când am urcat la mansardă, pentru a afla de unde venea zgomotul care nu mă lăsase să dorm jumătate de noapte - eram preocupată de faptul că următoarea zi aveam examen și nu mă puteam odihni. Stătusem închisă toată ziua în cameră, învățând fără oprire - ruptă de realitate.

Ei bine, cu regret îmi amintesc că neglijența mea s-a întors mai repede decât aș fi crezut atunci când în mansarda întunecată, printre razele luminii ce bătea înspre intrare prin ferestrele mari, am zărit umbra unui trup legănându-se în stânga și în dreapta. Cu fiecare pas pe care îl făceam înainte, inima îmi bubuia și mai tare în piept, scârțâitul se amplifica, iar rugăciunile mele spuse doar în minte începeau să se facă auzite. Nu știam de ce nu fugisem jos să îl chem pe tata. Eram smulsă de realitate de către o forță necunoscută - ceea ce era mai greu de îndurat era faptul că nu mă puteam opune nici dacă aș fi vrut. Pe atunci mi-am lăsat mintea să fie tulburată de temeri, m-am arătat fulnerabilă în fața temerilor, iar acestea au preluat controlul numaidecât.

Cea mai mare frică a mea - faptul că familia noastră avea să cedeze la cel mai mic ghiont primit dinafară - se adeverise.

Nu am făcut nimic atunci când am realizat că mama era cea care scotea sunetul acela insuportabil.

Am privit chipul alb cu o durere ce mi se răsfrângea în capul pieptului ca niște ace îmbibate în venin.

Nu mult după aceea, tata și-a făcut apariția și el, m-a privit cu o expresie plină de spaimă. În loc să se preocupe de mama, el mă luase pe mine de acolo. De parcă soția lui, mama copilului lui nu mai conta.

Cu greu mi-am abținut scâncetele îndurerate în fața sa.

Din acea zi, din acel moment particular eu nu am mai putut să îl privesc ca pe un tată.

La vederea sa, de fiecare dată mintea mea îmi striga, ca o mantră : nu am să te ierd niciodată! nu am să te iert niciodată! nu am să te iert niciodată!

Am resimțit cuvintele alea mult timp. Le simt și acum. Mintea mea nu mai e tulbure ca pe atunci, însă continui să îmi repet același lucru: nu am să te iert niciodată!

De aceea am decis să îmi iau viața în propriile mâini, chit că viitorul ce se întindea înaintea mea, fără un părinte alături, avea să fie dificil de parcurs. Însă mi-am asumat acest lucru și multe altele pe care nu le făcusem eu. Totuși, consideram că era mai bine astfel. Eu oricum eram privită drept oaia neagră din mulțime, dacă aș fi făcut un lucru bun, avea să fie privit rău, fără nicio îndoială.

Însă nici asta nu mă mai preocupa.

M-am întors pe călcâie și am pășit în direcția sa, susținându-i privirea neîncetat. Nu mi-am lăsat ochii să îi cerceteze tenul arămiu, încadrat de părul întunecat, proaspăt tuns, petrecut de câteva șuvițe gri care îi dădeau un aer mai dominant până și de cât șeful nostru în secția de poliție. Ochii săi albaștri căutau să străpungă fiecare emoție ce mi se infiltra în privire. Păcat că în fața sa, eram o ființă care nu era capabilă să transmită emoții - exact ca și el.

Odată ce am ajuns în dreptul său, n-am ezitat să îmi izbesc umărul de al său, un semn clar că prezența sa aici nu era binevenită. Am trecut pe lângă el, înaintând spre chiuvetă pentru a spăla cana din care băusem cafeaua. Am aprins robinetul, trecând repicientul sub jetul apei reci, ascultând cu atenție numărul pașilor pe care Castillio îi făcuse înăuntrul casei mele, înspre mine - erau exact douăzeci. Am tras o cantitate sănătoasă de aer în piept, estimând că acum s-ar afla exact în spatele meu, țintuindu-mi ceafa obsesiv cu privirea. Am închis apa, apoi m-am întins după un prosop pentru a-mi șterge mâinile umede.

Pe urmă m-am întors spre el, țintuindu-l la rândul meu cu privirea de podea. Am înghițit în sec. Estimările mele erau întotdeauna prea precise, iar uneori fiorii îmi petreceau șira spinării în neștire.

— De ce ești aici? l-am luat tare, amintindu-mi atenția asupra reacțiilor sale pe care le așteptam cu sufletul la gură.

Ochii lui au pendulat de la un ochi de-al meu la celălalt, cute adânci brăzdându-i nemiloase fruntea. Mi-am mușcat obrazul pe dinăuntru, făcându-mi de lucru cu prosopul. L-am pus la locul său apoi am ieșit din perimetrul bucătăriei, înaintând spre canapeaua din sufragerie.

Castillio m-a urmat în tăcere, fără să scoată vreun sunet. Mi-am lăsat trupul să cadă pe porțiunea de canapea din fața mesei de cafea, apoi mi-am ridicat bărbia, așteptând un răspuns din partea părintelui meu.

— Ai luat o decizie pripită, mi-a replicat sec, lăsându-și corpul să cadă în scaunul dinaintea măsuței de cafea - fix înaintea mea. A aruncat un dosar pe măsuță, sunetul strident provocându-mi o tresărire pe care mi-am suprimat-o înainte să îi dau curs. Ochii mi-au picat pe bucata de plastic negricioasă ce zăcea pe masa mea ca o intrusă.

I-aș da foc dacă aș putea, mi-am zis. De ce naiba mi-a adus un dosar? m-am încruntat subit.

Am oftat, luând dosarul în mână pentru a vedea ce se afla în interiorul său. Nu am fost surprinsă să descopăr că numele lui Antonio Herrera era scrijelit cu neglijență pe prima pagină. Am pufnit, aruncându-i o privire peste dosar lui Castillio. Doar nu are impresia că un dosar plin cu antecedentele celui pe care trebuie să-l capturez - omor - are să schimbe faptul că nu vreau să mă însoțească cineva în misiune.

Mi-am reprimat dorința de a-mi da ochii peste cap, văzându-l cum își întindea gâtul în așa fel încât să îmi vadă expresia feței citindu-i casierul mafiotului. Curiozitatea îmi făcuse degetele să se înfierbânte și-am dat pagina, plimbându-mi ochii peste declarațiile celor care au intrat în contact cu Herrera.

Ce tâmpit! am mormăit în sinea mea, citind raportul de pe a treia pagină. Oricine ar fi obținut acea declarație, puteam spune cu certitudine că nu era capabil să așeze niște informații pe o coală de hârtie. Cum Dumnezeu a ajuns așa ceva in dosarul unuia dintre cei mai râvniți mafioți? Mi-am trecut degetele prin părul sălbatic, dându-l într-o parte pentru a nu mă gâdila. Am dat două pagini înapoi, mijindu-mi ochii la chipul ucigașului. Maxilar puternic, privire crâncenă și frizură perfectă - omul ăsta le avea aproape pe toate - mai lipsea părul blond.

Am pufnit.

Păcat ca era cine era, iar eu eram cine eram.

M-am tras pe canapea mai în spate, dezinteresată de întregul cazier al lui Herrera, l-am izbit la rândul meu pe masă înaintea tatălui meu, împreunându-mi mâinile deasupra pieptului.

— Dacă ai venit sa încerci sa mă convingi sa îl iau pe Kane cu mine în misiune, îți pierzi vremea degeaba, i-am spus, mușcându-mi obrazul pe interior. Castillio și-a înclinat capul într-o parte, parând a mă contempla. Mi-am aruncat privirea către terasă profund iritată.

— Renunță la misiune, mi-a replicat nonșalant.

Am sărit în sus de pe canapea ca și curentată, privindu-l furioasa.

— De ce as face așa ceva?

Mi-am presat buzele una de cealaltă, dând un ocol mesei, și, trecând prin spatele scaunului lui Castillio am înaintat către fereastră. Înainte să îmi las privirea sa fie acaparata de razele de soare care păreau sa crească în intensitate tot mai mult, mi-am privit tatăl cu suspiciune, așteptând un răspuns din partea sa.

Acesta și-a strâns picioarele mai bine sub scaun, privindu-mă peste umăr cu o expresie gravă pe chip, de parcă ar vrea să îmi spună cât de naivă sunt în luarea deciziilor.

Am pufnit în dezaprobare, răsucindu-mă cu totul către el.

El m-a împins în ghearele pericolului, iar eu, cum țin la dreptate, n-am să fac un pas înapoi doar din cauza primejdiei care mă pândește din umbră.

Oricum, nu e prima dată când merg în vreo misiune, de altfel, nu va fi nici ultima.

— Herrera e un caz mult mai complicat de cât se arată. Nu poți duce misiunea asta la capăt de una singură. Singura cale prin care vei mai putea ieși din aceasta misiune va fi cu mâinile pe piept și picioarele înainte, a accentuat ultima propoziție, evidențiind pericolul iminent.

Mi-am trecut o mână prin păr și am privit în dreapta mea, la raftul pe care se afla poza mamei. De fapt, nu era singură, eram toți trei în ea, însă singura care nu s-a lăsat schimbată de trecerea timpului era ea. Eu și tatăl meu nu mai avem lumina aceea pe chipurile noastre - în sufletele noastre. Viețile pe care le ducem sunt distorsionate, afectate de ură - mucegaiul ce ne împânzea sufletul în neștire de la plecarea sa. Nimic nu ne mai putea întoarce la ce am fost odată.

Nimeni nu voia să se întoarcă într-o fantasmă care avea să se spulbere la un moment dat.

Asta fusese fericirea noastră - un vis care fusese spulberat încă dinainte să pună stăpânire pe voința noastră.

Mi-am scuturat capul, simțindu-mă copleșită de melancolia ce îmi petrecuse sufletul.

— Ține minte că tu ești cel care m-a băgat în asta. Știai că Herrera e ceva diferit, ceva ce mi-ar putea fi, fără îndoială - fatal. Nu ai ținut cont decât de imaginea pe care rămășița familiei tale o va arăta lumii... iar în acest caz, tu vei fi acela care va suporta repercursiunile.

Chipul său păru petrecut de un fior, întrucât am observat cum încruntarea aspră a sprâncenelor sale s-a destabilizat, însă acest lucru nu m-a făcut să îmi retrag cuvintele.

— De ce ții cu dinții de misiunea asta? a întrebat, lăsându-se păgubaș. Cel puțin pentru moment.

Am clipit scurt, întorcându-i spatele.

— Am eșuat ca fiică și ca prietenă. Nu pot schimba trecutul, însă prezentul sunt sigură că îl pot modela după cum ar trebui să fie.

Răspunsul meu păru să îl fi închis pe bărbat, cel puțin asta crezusem până în momentul în care i-am simțit prezența în spatele meu.

— Vrei să mori? m-a întrebat, iar eu nu m-am lăsat cutremurată de cuvintele lui, ba din contră, m-am întors către el, înfruntându-i privirea pierdută.

— Nu vreau să mor, însă vreau să fac dreptate. Asta e tot ce sunt capabilă să realizez de acum înainte, pentru tot restul vieții mele.

Pentru câteva clipe nu i-am auzit nici măcar respirația - asta pentru că nu respira. Mă privea măgulit, iar în ochi am sesizat cum o flacără distructivă luă naștere. Am așteptat să îmi zică ceva, însă când am realizat că acest lucru nu se va întâmpla - că mândria lui nu va fi călcată în picioare de propria sa fiică - m-am depărtat subit, ocolindu-l.

— Dacă asta e tot ce ai vrut să îmi spui, poți să pleci. Trebuie să mă pregătesc pentru misiune.

L-am lăsat în urmă, urcând scările cu umerii grei. Fiecare pas făcut înainte mă depărta de el. Asta nu era doar o metaforă. Ruptura dintre noi se produse de mult, iar acum, refuzându-i ajutorul, am definitivat distanțarea.

El era pe drumul lui, iar eu priveam doar înainte, asta e tot ce îmi rămăsese la îndemână.

Iertarea e o armă cu două tăișuri; una pentru persoana pe care ai iertat-o, alta pentru locul dezgolit pe care l-ai lăsat pentru fi înjunghiat încă o dată.

Pentru noi, iertarea nu mai putea fi luată în calcul. Aveam prea multe răni pe trup. M-a înjunghiat cu fiecare ocazie pe care a avut-o; iar eu n-am făcut nimic ca să opresc asta - doar am iertat.

Când am ajuns în dreptul ușii de la dormitor, chiar înainte să apăs pe clanță, am auzit o ușă izbită de tocul său, semn că Castillio plecase. Mi-am lăsat capul să se sprijine de ușa închisă și m-am prelins ușor în jos.

Nu aveam de ales, m-am îmbărbătat. Trebuia să îl îndepărtez de mine. Trebuia să-i fac pe toți să mă urască.

Trebuiau să mă urască toți, trebuia să îi urăsc și eu.

Pentru că nu exista altă cale.

Am parcat mașina pe locul meu obișnuit de parcare, observând cu colțul ochilor cum șeful secției de poliție mă aștepta afară, sprijinindu-și un picior de caldarâm, fumând în tihnă.

Atunci când am coborât, i-am surprins privirea cercetându-mi vestimentația. Cel puțin asta voiam să cred eu, însă când vine vorba de bărbați nu pot fi niciodată sigură.

— Bună dimineața! i-am urat, urmărindu-l cum a aruncat ceea ce a mai rămas din țigară pe jos, înaintea mea, strivind mucul cu vârful pantofului său pentru a o stinge.

— Punctuală ca întotdeauna, Castillio! a râs. Haide! mi-a făcut semn să înaintez, arătându-mi chiar el calea.

L-am urmat curioasă, căutându-l cu privirea pe Kane.

Din câte se pare, Alvarez și-a dat seama ce căutam, întrucât mi-a răspuns înainte ca măcar să îl întreb.

— Kane e în sala de antrenamente cu tatăl tău, acolo vom merge și noi după ce ne terminăm treaba.

— În regulă, am îngânat. Unde mergem? l-am întrebat curiosă.

Alvarez s-a oprit înaintea mea, întorcându-se pe jumătate către mine.

— Înainte de a merge într-o misiune, trebuie să îți pregătești cu atenție terenul. Trebuie să îți calculăm fiecare pas, nu ne permitem să pierdem un asemenea agent. Cel puțin eu nu vreau să fiu omorât de furia lu' taică-tu, a hohotit, Scoțându-și pachetul de țigări din interiorul sacoului negricios. Și-a strecurat mâna în buzunarele de la pantaloni părând a căuta ceva, și-a verificat toate buzunarele în cele din urmă, iar bricheta nu fusese găsită. Fir-ar! a înjurat în barbă, privindu-și țigara mâhnit.

— Poftim! i-am zis, întizându-i bricheta cu flacăra deja aprinsă. Ochii lui au picat pe degetele mele subțiratice, acceptând în cele din urmă oferta mea prietenoasă.

— Vrei un fum? m-a întrebat. L-am privit cu o sprânceană ridicată, strecurându-mi bricheta înapoi în buzunarul gecii. Chiar aveam nevoie să fumez o țigară, a murmurat, dându-și capul pe spate. Nenorocitul de Herrera îmi dă bătăi de cap, niciuna dintre pistele pe care le descopăr nu mă duce la el. De fiecare dată când știu precis că sunt pe cale să-l prind, descopăr că am intrat într-o fundătură.

L-am ascultat în tăcere, fără să îi pun întrebări. Oricum nu aveam ce să îl întreb.

— Am sperat că măcar tu, deoarece ești fiica tatălui tău, ai să reușești să-l prinzi pe mizerabilul ăla! Alvarez a scuipat cuvintele cu mânie printre dinți.

I-am analizat vorbele. Ceva mă făcea să cred că Alvarez nu îl voia mort pe Herrera doar pentru că e mafiot și a ucis la viața lui mai mult decât era posibil. Ceva s-a petrecut între ei, ceva grav. Ceva pentru care Alvarez era dispus să sacrifice agenți mici ca mine. Nu își permitea să îl piardă pe Castillio, pentru el era un pion important. Fiică-sa, pe de altă parte, după un eșec de zile mari nu era altceva decât un cupon expirat pe care era dispus să îl arunce în mijlocul războiului dintre poliția și clanurile mafiote din Alicante.

— Nu pot să îți garantez nimic, însă mă voi strădui, l-am asigurat.

Alvarez păru mulțumit de răspunsul meu. Era clar ca bună ziua în ochii lui că nu bănuiam nimic și așa trebuia să și rămână situația.

Din perspectiva lui, eu și Castillio eram dușmani. Ăsta era adevărul, însă el nu putea înțelege nici măcar pe departe de ce eram atât de înverșunați unul împotriva celuilalt. Nici că ar fi fost de folos acest lucru.

A repetat procedeul și cu țigara asta, indicându-mi anexa din partea stângă, cea care era abia renovată. Am luat-o la pas înaintea lui, însă nu am uitat nici măcar pentru un moment că acesta îmi sufla în ceafă, privindu-mi fiecare pas cu atenție. Categoric, voia să adulmece gloria ce-mi împovăra umerii încă dinainte să-l fi capturat pe Herrera.

Când am ajuns în fața ușii, Alvarez m-a depășit, și, deschizându-mi ușa m-a lăsat să pătrund în gura lupului. N-am fost întâmpinată de întuneric, așa cum era de așteptat, lumina era deja aprinsă, însă liniștea din încăpere era asurzitoare. Am făcut un pas înainte, cercetând încăperea cu deschidere largă. Nu erau multe chestii pe aici; o masă lucioasă plină de hârtii amestecate trona înaintea peretelui care era împânzit de imagini cu Herrera. Ața roșie îmi arăta toate pistele pe care șeful secției de poliție le depistase, însă niciunul dintre șnururi nu ajunsese în vârf, unde se afla o imagine cu mafiotul, făcută când acesta vorbea la telefon. Ceea ce mi se părea straniu era faptul că privirea lui era foarte aproape de cameră, de parcă ar fi știut că cineva îl urmărea. A știut exact cum să facă să pară că nu era conștient de cel ce îl poza pe furiș.

Mi-am frecat fruntea abătută. Cu siguranță Herrera avea să fie cel care va da lovitura finală în locul dezgolit pe care îl lăsasem pentru tata pentru a mă înjunghia. Eram atât de conștientă de acest lucru, încât voiam să lovesc ceva la întâmplare. Orice ar fi fost bun, poate durerea mi-ar fi alungat gândurile încurcate.

Alvarez s-a sprijinit de masă, privind la toate traseele sale cu ochi critici.

— Tsk, tsk, a scuipat printre dinți. Cum e posibil ca Herrera să îmi scape printre degete de fiecare dată? Se poate vedea clar progresul. Într-un an am trecut de mai mult de jumătatea peretelui, însă de trei luni încoace stagnăm. E de parcă atât ne-a fost permis să descoperim. Mafiotul ăsta știe, cu siguranță, să își ascundă prea bine urmele, a conchis bărbatul cu o încruntătură zdravănă pe chip.

M-am apropiat de perete, zgâindu-mă la toate chipurile celor implicați, însă privirea mi-a picat pe fața cuiva. Mi-am înfipt unghia în fotografie, privindu-l pe Alvarez încruntată.

— Ăsta nu e Rivera? l-am întrebat cu un ton grav.

Bărbatul a înclinat din cap, confirmându-mi bănuielile.

— Și nu e în pușcărie?

Alvarez și-a afundat mâinile în buzunarele pantalonilor de stofă, apropiindu-se de mine. Și-a ridicat privirea asupra imaginii pe care încă o țineam captivă sub apăsarea unghiei mele ascuțite.

— Acum patru luni a fost eliberat pe cauțiune. Alvarez a pleoscăit cu ironie, nu știu cine a plătit-o. Informațiile sunt confidențiale, însă suma, de asigur că era enormă. Soția lui nu putea face rost de banii ăia nici dacă ar fi ales să recurgă la alte mijloace.

M-am încruntat, făcând doi pași înapoi.

— Ai zis că Rivera a fost eliberat acum patru luni? am întrebat.

— Da, mi-a răspuns prompt.

— Investigația ta a început să stagneze acum trei luni?

A înclinat afirmativ din cap.

— Alvarez, sper că înțelegi unde țintesc, i-am zis, urmărindu-i reacțiile. Nu părea foarte surprins de detaliile pe care i le așezasem fix sub nas, însă puteam zări un sâmbure de nemulțumire în privirea sa. Probabil că nu îi convenea faptul că nu el și-a dat seama despre chestia asta.

— Nenorocitul ăla! a murmurat, privind la imaginea cu Rivera, fața schimonosindu-i-se de mânie. În toți anii aștia l-am avut în dreapta mea și nu am suspectat nimic! Tot timpul ăsta a fost afiliat mafiei...

S-a foit, scotocind iarăși după pachetul de țigări. Mi-am scos bricheta din buzunar și i-am înmânat-o fără să îl privesc, întrucât atenția mea era captată de chipul lui Herrera. Cum a reușit omul ăsta să găsească oameni atât de loiali? Ce i-a oferit la schimb încât să fie în stare să-și vândă propria viață?

— De ce porți mereu bricheta asta după tine? m-a întrebat Alvarez, abătându-și privirea de la perete spre mine. A rotit cilindrul în mână, căutând să deslușească secretul din spatele acestuia. Însă nu exista niciunul.

Cel puțin, el nu trebuia să știe de el.

— E o amintire, i-am replicat sec, pescuind bricheta din mâna sa. Ochii lui s-au mijit, rânjind discret în vreme ce trăgea un alt fum din filtru. Am strâns bricheta în mână, ferindu-mă de privirea sa cercetătoare.

Nu, nu am aia de la marea mea iubire, vulpoiule, mi-am spus în gând, și, ocolindu-l, am înaintat către ieșire.

— Să nu mai batem pasul pe loc, i-am zis, privindu-l peste umăr. Timpul e prețios. Timpul meu e prețios, am accentuat cuvintele, privindu-l pe sub sprâncene.

Bărbatul a surâs, și aruncând o ultimă privire spre vârful piramidei de suspecți, a pășit în direcția mea cu o privire veninoasă.

Pe semne că Herrera era dușmanul lui de sânge, iar el ar fi sacrificat orice pentru a-l învinge.

Eram conștientă că și eu făceam parte din categoria orice, iar în loc să fiu vigilentă prin preajma sa, îl lăsam să se explice.

Pentru că, pentru a câștiga un război, trebuia să afli slăbiciunile inamicului.

— Pensé que te saltaste la práctica de hoy, hermosa, m-a întâmpinat Kane, cu zâmbetul până la urechi. Am zâmbit candid, apropiindu-mă de el pentru a-i da un ghiont.

" Credeam că ai dat skip la antrenamente astăzi, frumoaso. "

— ¿Cómo podría traicionarte? i-am răspuns rânjind, făcând referire la faptul că, încă de la ultima mea misiune m-am antrenat zi de zi, uneori fără oprire. Făceam asta mai mult pentru a-mi elibera frustrarea, nu pentru că voiam să mă perfecționez mai mult. Se făcea că, dintr-un oarecare motiv, după două zile intense de antrenament, Kane a decis să mi se alăture. Mi-a zis că voia să mă învingă într-o luptă, dar știam prea bine că voia doar să îmi țină de urât.

Iar eu i-am fost recunoscătoare pentru asta în fiecare clipă petrecută alături de el. De aceea, pentru a-mi arăta recunoștința, am refuzat ca el să meargă în misiunea asta. Cu toate că era un agent genial, aveam vaga impresie că ar fi fost spulberat de Herrera dintr-un simplu pocnet al degetelor sale.

" Cum aș putea să te trădez? "

— Ați venit.

Glasul m-a înghețat cu mâinile încleștate în tricoul lui Kane. L-am auzit pe Alvarez pufnind în spatele meu, pașii săi care se depărtat de mine au răsunat în sala de antrenamente.

— Fiica ta e un geniu, i-a răspuns bărbatul și puteam jura că zâmbea pe sub mustăți, știind prea bine că îi arunca în fața faptul că eu l-am ales pe el și nu pe propriul meu tată.

Castillio a hohotit dezaprobator.

— Copila aceea nu e în stare de nimic, niciodată nu a fost și niciodată nu va fi. Ai făcut cea mai proastă alegere pe care ai fi putut să o faci, i-a răspuns rece, tăindu-i entuziasmul lui Alvarez.

Totuși acesta nu păru convins de vorbele sale, în schimb, s-a întors spre mine și Kane.

— Ce-ar fi să-i demonstrăm lui Castillio ce îți poate pielea? a rânjit, privindu-l cu colțul ochilor pe tatăl meu.

Totuși chipul său era gol, lipsit de orice expresie. Am surâs în sinea mea, nici nu mă așteptam la altceva din partea ta.

M-am întors spre Kane, privindu-l întrebător.

— Poți considera lupta asta ca fiind cea pe care mi-ai tot îndrugat-o tot timpul în care ne-am antrenat, dar dacă nu ești pregătit putem să o lăsăm pe...

Mâinile sale fluturate agresiv m-au făcut să mă opresc și să-l privesc amuzată.

Știam eu că nu vei refuza.

—  Ești pregătită să pierzi, chica? m-a întrebat, surâzând.

Mi-am mușcat buza de jos, zâmbind scurt.

— Ești pregătit să îmi cumperi înghețată pentru tot restul vieții tale? l-am întrebat la rândul meu, pășind către salteaua destinată antrenamentelor. Am pescuit panglicile ce zăceau pe marginea ei, aruncând o privire scurtă în stânga mea. Castillio și Alvarez așteptau să începem.

Am pășit amândoi pe saltea și ne-am poziționat în centrul său, la o distanță acceptabilă, apoi am așteptat semnalul tatălui meu, întrucât acesta ținea fluierul între buze, privind când la unul, când la celălalt, așteptând momentul potrivit.

Mi-am analizat îmbrăcămintea. Aveam noroc că m-am îmbrăcat în haine de trening, mi-am zis, privind apoi la Kane, care își dăduse între timp tricoul său. A rânjit la mine când a văzut că atenția mi-a picat pe abdomenul său. Am râs și eu, și, apucând tivul tricoului, l-am dat peste cap, aruncându-l cine știe pe unde. Prietenul meu m-a privit cu ochii căscați, iar eu i-am rânjit înapoi, știind precis că bustiera care îmi acoperea doar sânii stătea în calea înteresului său.

Șah mat, tovarășe.

Fluierul lui Castillio a răsunat, iar noi am început să ne mișcăm. La început doar în cerc, apoi am continuat să ne apropiem unul de celălalt.

Am așteptat să atace, însă Kane era șiret, cel puțin așa îl învățasem eu să fie. Am zâmbit, privindu-l mândră.

Apoi am atacat, inițiind o lovitură în zona feței sale. Kane a încercat să o bareze, însă nu mai era nimic de barat, din moment ce mi-am schimbat poziția, lovindu-i cu piciorul genunchiul pe la spate, pentru a-i slăbi susținerea. S-a întors spre mine, privindu-mă surprins.

Încă mai ai de învățat.

Sprâncenele i s-au unit în mijlocul frunții, apoi a schimbat tactica, acum fiind el cel care bara.

— Poți să mă lovești cât de tare vrei, l-am tachinat, știind că la început se simțea prost să ridice mâna la mine, deși era vorba doar de antrenamente și totul era strict profesional.

A râs, înfingându-și genunchiul în stomacul meu atunci când nu m-am ferit destul din calea atacului său. Știa ce slăbiciuni aveam și nu-i era deloc greu să se folosească de ele așa cum am făcut și eu.

Pentru o clipă, expresia sa capătă o tentă de îngrijorare atunci când vede că nu am nicio reacție la lovitura sa. Situația se schimbă rapid, atunci când, în loc să tușesc îndurerată, mă răsucesc, măturându-i ambele picioare de pe pământ, astfel făcând ca echilibrul său să dispară complet.

Cu ochii largi s-a trezit întins pe saltea cu mine deasupra sa. Am rânjit, mimând cuvintele cât niciunul dintre cei doi de pe margine să nu audă ceva.

Mișcarea treizeci și patru.

Kane a tușit ca să îmi confirme că mi-a înțeles mesajul, apoi, pe neașteptate, s-a răsucit deasupra mea.

L-am privit rânjind, sesizând roșeața din obrajii săi.

S-a ridicat de pe mine, îndreptându-se de spate.

— Nu avem toată ziua la dispoziție, Castillio, mi-a zis într-o doară în vreme ce mă repuneam pe propriile mele picioare.

Am râs la remarca sa.

Apoi am atacat din nou.

Am țintit gâtul, lovindu-l cu piciorul, apoi i-am oferit un pumn în maxilar, catapuldându-l în spate.

Bărbatul și-a recăpătat echilibrul imediat, și, chiar înainte să ajungă să-mi dea una dintre loviturile care chiar m-ar fi putut răpune, soneria cuiva a tăiat prin gâfâiturile noastre care erau singurele care răsunau în sală, distrăgându-i atenția. Am făcut un pas în spate, iar lovitura lui și-a ratat ținta negreșit.

Kane și-a ridicat pumnul din nou, iar eu mi-am pregătit piciorul pentru lovitura finală, însă glasul lui Alvarez ne-a încremenit.

— Destul! Avem o nouă misiune!

Brunetul se retrage, iar eu privesc în direcția lui Alvarez - și inclusiv a lui Castillio - rezumându-mă la o simplă înclinare a capului. Nu am omis expresia nemulțumită pe care tatăl meu o purta pe chip, însă mă resemnasem de prea multă vreme încât să îmi mai pese de părerea lui.

N-aveam nevoie de ea. Nu aveam nevoie de el.

Am privit spre intrarea în sala de antrenament unde cei patru agenți rămași așteptau un ordin de la Alvarez.

Erau prea puțini, mi-am zis.

Am privit la șeful secției de poliție, așteptându-i ordinele. Acesta l-a lăsat în urmă pe Castillio, care s-a apropiat de Kane. Eu l-am urmat pe Alvarez în liniște.

— Elena! m-a strigat colegul meu.

M-am întors pe jumătate către el.

— Da?

— Prinde! mi-a strigat, aruncându-mi tricoul. Abia acum înțelesesem de ce agenții nu erau atenți la Alvarez și mă priveau suspect.

— Mersi, amigo! Am chicotit, încruntându-mă la cei dinaintea șefului, mi-am tras tricoul pe mine, trecându-mi o mână prin păr, apoi am înaintat spre restul. Acesta încă stătea cu spatele la mine, însă tot i-am putut observa umerii încordați pe sub materialul sacoului.

— Raportați! le-a zis, privindu-i pe fiecare în parte.

Unul dintre ei a pășit în față, ridicându-și o mână în dreptul frunții în semn de salut apoi mi-a aruncat o privire furișă. Am mârâit la el, împreunându-mi mâinile sub piept. Acesta a înghițit în sec.

— În portul Alicante s-au auzit câteva focuri de gloanțe azi dimineață pe la ora cinci și treisprezece minute. Se presupune că unul dintre oamenii care locuiau prin preajmă s-a dus să verifice dacă totul era în regulă. Soția lui a rămas acasă și a ascultat de vorbele bărbatului care i-a zis că dacă nu se întoarce în maxim cincisprezece minute, trebuie să sune neapărat la poliție.

Alvarez și-a prins maxilarul cu o mână, părând prea preocupat de ceea ce îi zicea bărbatul dinaintea sa.

— Să ghicesc! a hohotit șeful. Nu s-a mai întors.

Tipul a afirmat din cap.

— Femeia ne-a zis că la zece minute de la plecarea sa a auzit un alt foc de armă. Unul singur, apoi a fost liniște deplină.

Bărbatul în sacoul de tăciune a răsuflat mânios, întorcându-se spre mine cu o privire hotărâtă.

— Castillio, ia-l pe Kane și restul agenților și mergeți să cercetați zona.

Am afirmat din cap, privind când la ei, când la Kane. I-am făcut semn lui Kane să vină cu mine la vestiare pentru a ne echipa, iar acesta a făcut întocmai. Castillio s-a apropiat de restul după ce eu și colegul meu ne-am retras.

Am pufnit, oferindu-i o ultimă privire înainte să închid ușa în urma mea.

Afară era forfotă când am ieșit din mașină, înaintând prin mulțimea de oameni pentru a ajunge la locul crimei.

Imediat ce am trecut de ei, ochii mei au captat pătura de sânge ce se întindea pe cimentul murdar.

Cinci oameni zăceau fără suflare cu soarele strălucind deasupra lor falnic. Kane și-a făcut simțită prezența, trecând peste unul dintre cadavrele pe care le analizam. Celor care veniseră cu noi le-am făcut semn să risipească lumea și să caute martori. În tot acest timp, jelitul femeii al cărui bărbat zăcea la picioarele mele îmi făcea inima să se strângă subit.

Îmi era milă de ea, dar nu puteam face nimic ca să schimb trecutul.

— Eu mă duc să cercetez partea din sud a docurilor, tu du-te în nord și nu uita să le zici colegilor noștri să sune niște echipaje să vină să ridice cadavrele pentru autopsie.

Prietenul meu a afirmat din cap, iar eu am înaintat spre containerele abandonate pe care le zărisem încă de când am sosit. Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât mă simțeam mai plină de adrenalină. Stolul de păsări care trecea pe deasupra mea m-a făcut să mă opresc pentru câteva clipe să privesc la albastrul Mării Mediterane.

Magnific.

În mai puțin de câteva minute ajunsesem lângă containere. Liniștea era răsunătoare, atât de răsunătoare încât nu mi se părea firească. Mi-am scos pistolul din teacă, înaintând cu precauție, privind în jurul meu după orice semn că cineva ar fi fost prin zonă.

Orice era posibil, mi-am zis.

Nu-ți lăsa garda jos niciodată.

Am călcat pe niște bucăți de plastic care au pocnit enervant sub presiunea depusă de piciorul meu și am înjurat în barbă.

Am ocolit primul container ruginit, făcând stânga spre fundătura pe care o știam ca fiind după ce aveam să o iau la dreapta după următorul container. Mi-am ciulit urechile, ascultând sunetul pe care valurile mării le provocau atunci când se izbeau de mal.

Am făcut dreapta și, fără ca măcar să mă aștept, am dat cu ochii de un alt cadavru.

Mi-am mijit ochii. Era un bărbat, ceea ce mai rămăsese din hainele sale era îmbibat în sânge. Zgârieturi adânci îi crestau pielea picioarelor, făcându-mi pielea să se zbârlească pe ceafă. Membrele zăceau fără viață, iar în mâna sa stângă am descoperit un pistol. Mi-am mărit ochii, și, cu pistolul încă țintindu-i trupul am făcut un pas înapoi, întrebându-mă cum Dumnezeu a reușit tipul ăsta să ajungă aici fără să lase niciun strop de sânge în urma sa.

Atunci când mi-am îndreptat din nou privirea spre cadavru, surprinderea mi-a căscat ochii.

— Ăsta nu era un cadavru, am murmurat, privind la pistolul îndreptat spre capul meu. Ochii plini de ură care mă ținteau din spatele său m-au făcut să rânjesc amuzată, apoi am făcut un pas înainte.

Pe urmă l-am făcut pe al doilea, asigurăndu-mă că pistolul meu avea să îi țintească capul în caz de orice.

Urmărindu-i reacțiile, am încremenit atunci când am acordat mai multă atenție detaliilor.

Privirea. Ochii. Părul blond.

Capitol necorectat.