CAPITOLUL II

Alegerea.

Am privit în jos la rochia lungă și neagră pe care o purtam și mă gândeam că era mult prea anostă. Înfățișa neființa, răceala, durerea, suferința. Mă înfățișa pe mine, pusă în seama faptului împlinit. Am tras, fără speranță însă, de firul simțurilor mele, însă am descoperit pe urmă că acesta nu era de găsit. Eram lipsită de emoție, lacrimile nu îndrăzneau să îmi păteze obrajii, așa cum o făceau pe chipul tuturor celor prezenți la înmormântare. Niciun gram de speranță nu puteam zări în ochii lor, iar eu mă oglindeam perfect acestor oameni - eram la fel de lipsită de speranță ca orișicare individ prezent aici. Până și copilașii.. până și aceia se lăsau măcinați de durerea celor din jur - durerea pe care nu o puteau înțelege, însă pe care o resimțeau subit. M-am silit să fac un pas înainte, pentru a-i arunca o ultimă privire uneia dintre prietenele mele de nădejde. Colega mea. Tovarășa mea de suferință.

Coșciugul ei era alb cu detalii aurii, capacul însă era închis, pentru a-i ascunde chipul pătat de vânătăi de ochii lumii. Puteam doar să privesc în gol carcasa în care avea să rămână blocată pentru totdeauna. Liniștea de odinioară fusese acum înlocuită de agitație, bărbații se îmbulzeau spre coșciug, trecând niște funii pe sub dânsul pentru a face mai ușoară coborârea acestuia în pământ. Mi-am lungit gâtul, privind cu ochi mijiți luciul alb al închisorii veșnice. Bărbații s-au mișcat cu greu, astfel încât să reușească să coboare treptat sicriul în pământ. Luciul alb fusese, încetul cu încetul pătat de paloarea morții și al întunericului. Inima mi se strângea ghem în piept cu fiecare respirație.

Un strigăt sfârșit mi-a curentat trupul și am tresărit speriată. Urletul îndurerat al mamei prietenei mele mi-a împovărat sufletul și mai mult, iar greutatea durerii sale începea să fie sufocantă. Mă simțeam capturată într-o închisoare a prejudecăților și a criticilor. Ale mele. Ale lor. Ale tuturor.

Cu toții mă învinuiau.

Așa făceam și eu. Mă învinuiam.

Castilio, tatăl meu, avea dreptate. Trebuia să înfrunt consecințele faptelor mele.

Un nod mi s-a pus în gât când am conștientizat că trebuia să merg și la alte două înmormântări - era de datoria mea ca superioară, colegă și prietenă a lor să o fac, chiar dacă mă distrugea pe interior. Chiar dacă aveam să mor de încă două ori. Trebuia să mor. Meritam asta mai mult decât oricine altcineva. Ar fi trebuit să fiu acolo, cu ei. Nu am fost, și asta mă face să mă simt... îndatorată lor.

Mai aveam o ultimă datorie de împlinit înainte ca războiul să înceapă.

M-am strecurat printre marea întunecată de oameni, căutând o urmă de sentiment înăuntrul meu, însă tot ceea ce găsisem era un gol nesfârșit pe fundul căruia zăcea vinovăția.

Era bine. Măcar simțeam ceva, chiar și vinovăția era bună.

Aveam nevoie de ea pentru a putea continua.

Aveam nevoie de durere pentru a răzbi.

În acea seară am intrat în birou cu sprâncenele unite în mijlocul frunții. Pașii mei aveau o sonoritate ce se răspândea în fiecare cotlon al încăperii, în același timp mă făcea să strâng din dinți de fiecare dată când cineva îmi tăia calea, stârpind acele sunete ritmate. Am privit în jur, căutând o persoană anume. Mi-am umezit buzele uscate, întorcându-mi capul peste umăr pentru a avea o vedere mai bună asupra tatălui meu care mă urmărea îndeaproape. L-am zărit la nici doi pași de mine, distanță care mă făcea să cred că mai că îmi respira în ceafă, făcea toate astea - apropierea, privirile amenințătoare și tulburătoare doar pentru a mă intimida.

Mi-am menținut pașii lenți, căutându-l cu privirea pe Kane, partenerul meu loial, pot spune că a avut noroc și a scăpat ca prin urechile acului. Faptul că nu a venit cu noi în club... l-a salvat. Știam că avea niște probleme în familie, însă nu știam care anume, nici nu aveam de gând să îl chestionez în legătură cu viața sa privată, însă asta este pentru prima dată când mă bucur că a refuzat o misiune. Eram recunoscătoare că măcar el îmi rămăsese. După ce mi-am răsucit capul peste umăr, l-am zărit lângă dulapul lui Nieve, încercând să descuie una dintre uși. Nu a fost nevoie să îmi deschid gura pentru a-l striga, întrucât acesta deja mă văzuse, întorcându-se numaidecât spre mine într-o fracțiune de secundă. Cu un chip angelic ca al lui, ochii compătimitori nu se potriveau. Mila pe care o resimțea față de mine îi strica tot farmecul. Mi-am întărit expresia feței, fără să las loc de interpretări. Tatăl meu era în spate, gata să atace la cel mai mic semn de slăbiciune. Față de el trebuia să fiu lipsită de emoție, de altfel avea să se sfârșească prost.

Întotdeauna se sfârșea prost. Întotdeauna îmi lua lucrurile care îmi provocau chiar și cel mai mic fior. Păpușa preferată, cartea preferată, rochia roz de la mama pe care o înlocuise cu una albastră închis - totul, el eliminase tot ce îmi plăcea. Înlocuia. Distrugea. Spulbera.

Mă dezintegra treptat.

Nu am înțeles niciodată cărui fapt se revărsau toate aceste lucruri asupra mea. De ce nu am putut fi o fată simplă? De ce nu puteam purta culori deschise? De ce rozul părea penibil, din prisma lui? De ce nu avusesem voie să mă joc cu alte fete în copilărie? De ce jucăriile mele dispăreau întotdeauna? De ce, în locul cărților cu povești de dragoste găseam numai unele cu crime? De ce mi se întâmplau mie toate acestea? De ce continuă să mi se întâmple toate astea?

Când fusesem mică nu înțelesesem aceste lucruri. Nu le percepusem la sensul lor adevărat. Însă acum o fac, iar lucrul acesta mă face să îl disprețuiesc și mai mult pe omul ce stă tăcut în spatele meu, asemeni unui prădător.

Pentru că tata e un prădător ce nu și-a dorit niciodată o fată.

Am avut marele ghinion să mă nasc astfel, iar el a considerat că trebuie să suport consecințele.

Și le-am suportat. Aveam să le suport pentru tot restul vieții mele.

Însă el? Care avea să fie pedeapsa lui pentru toate lucrurile prin care m-a făcut să trec?

S-a gândit vreodată că dacă el nu mi-ar fi trasat în detaliu destinul, n-aș fi ajuns în punctul ăsta?

Astăzi nu mi-aș fi înmormântat prietenii.

Era nedrept să fiu singura supraviețuitoare - dintre ei. Agenții mai găsiseră supraviețuitori printre dărâmături, erau grav răniți unii dintre ei, iar alții se adăpostiseră cu cap. Poate părea egoist ce gândesc, de fapt, chiar este egoist, însă de ce nu au fost prietenii mei acei supraviețuitori? De ce, după atâtea misiuni reușite, nu au fost capabili să sesizeze pericolul înaintea tuturor?

M-am mustrat, încruntându-mă subit. Nu era vina lor. Nu era vina niciunuia din club, însă a mea era, fiindcă eu știam că ceva nu era în regulă. Am știut, dar n-am putut opri potopul de cadavre ce s-a revărsat asupra mea. Era crud. Toate morțile acelea îmi îngreunau umerii - mă țineau cu picioarele pe pământ, mă afundau în mocirlă, în așa fel încât să nu uit de unde am plecat și ce am făcut.

Tata era un catalizator al tuturor relelor care mi s-au adunat în cârcă de-a lungul timpului. Cu toate astea, nu îl învinuiam în totalitate numai pe el.

Știam că trebuia să fac ceva pentru a scăpa de toate astea. Trebuia să lupt. Trebuia să mă răzbun. Orice, numai să nu stau cu mâna în sân și să las morțile prietenilor mei să fi fost în van. Să fi fost doar niște morți ca oricare altele, complet nesemnificative.

Mi-am adunat grămadă toate gândurile și m-am străduit să le aleg cât mai potrivit, în funcție de context. Aveam nevoie ca totul să fie perfect. Totul trebuia să fie perfect. Altă cale nu exista pentru oamenii ca mine.

— Elena! m-a întâmpinat Kane, trecându-și brațul pe deasupra umerilor mei. ¿Cómo estás? Siento no haber llegado al funeral de Nieva. En este momento estaba tratando de abrir su armario, dijo que me iba a dar algo después de esa noche, pero desafortunadamente...

„ Cum mai ești? Îmi pare rău că nu am ajuns și la înmormântarea Nievei. Chiar acum încercam să deschid dulapul ei, zicea că avea să imi dea ceva după seara a aceea, însă, din păcate... "

M-am abținut din a scânci la auzul vorbelor colegului meu, căci știam că eram sub atenta observare a tatălui meu, de aceea mi-am mușcat obrazul pe interior, concentrându-mi toată durerea în acea rană.

— Sunt bine, i-am răspuns mecanic, îndepărtându-mă de el. Am venit cu treburi, i-am replicat.

Kane păru trăsnit de vorbele mele, însă după aceea privirea i-a alunecat către tatăl meu, ce stătea în spate, la birou. A scuturat din cap, înțelegând cum stătea situația de fapt. Speram că intuise faptul că nu îmi doream neapărat să fiu aici și acum, ci mai degrabă eram nevoită.

Brunetul și-a trecut o mână prin păr, privind pieziș.

— ¡Entonces tengo que escapar de la habitación, pronto!

„ Atunci sunt nevoit să mă sustrag din încăpere, pe curând! "

Răsuflu ușurată când îl văd trecând de tocul ușii, mulțumindu-i în sinea mea pentru că m-a scutit de o discuție inconfortabilă și martori. Firește, discuția inconfortabilă avea să aibă loc, însă nu or să mai existe martori.

M-am întors pe călcâie către tata, înaintând atât cât trebuia pentru a mă așeza pe scaunul dinaintea sa, fără ca măcar să îi vorbesc. Nici nu era nevoie, din moment ce era afundat cu capul într-o revistă pe care o pusese ca paravan între noi.

Eram sigură că era o modalitate de a sa de a mă ignora crunt. Voia să mă pedepsească pentru cele întâmplate, însă nu voia să o facă ca restul oamenilor normali. Nu. El voia să o facă fix așa cum știa că m-ar fi rănit pe mine.

Pentru că el îmi știe rănile.

Fiindcă el este cel care mi le-a provocat.

N-am îndrăznit să încep o conversație cu el. Tot ce speram era ca șeful nostru să vină cât mai repede, să terminăm o dată cu treaba asta. Voiam să plec acasă. Voiam să fiu singură și să îmi permit să mă izolez pentru câteva ore între patru pereți și gândurile mele. Trebuia să fiu ageră la minte și aspră la fapte, pentru ca planurile mele să nu fi fost în zadar.

Câteva minute mai târziu, Hernando Alvarez, șeful nostru, și-a făcut apariția de după ușă, trecând pragul și închizând-o în urma sa. Avea o expresie întunecată pe chip și nu părea să poată scăpa de aceasta.

M-am ridicat în picioare odată cu tatăl meu. Ne-am oferit un schimb de priviri fugar, apoi l-am urmărit pe Alvarez înaintând către noi numai pentru a se așeza pe scaunul de la birou, exact acolo unde stătuse tata înainte.

Aerul din încăpere devenise tensionat, în special din cauza faptului că Alvarez ajunsese șeful secției de poliție aici, când, de fapt, tatăl meu trebuia să fie acela. Nu o zic din pricina faptului că e tatăl meu, în materie de muncă, sentimentele nu au ce căuta. O zic pentru că tata e cel mai briliant polițist întâlnit de mine.

Așadar faptul că Alvarez i-a furat postul, iar acum i-a ocupat și locul în birou presupun că l-a înfuriat nespus de mult, din moment ce l-am văzut pe Castillio albindu-se la față.

Am privit toată scena cu ochii mijiți, fără să adaug măcar ceva.

Ochii lui Alvarez i-au părăsit chipul lui Castillio, cât pentru a aluneca spre chipul meu. Am putut zări în acea privire un soi de maliție, însă m-am prefăcut că nu am văzut-o. Nu mă interesa să mă pun rău cu șeful. Mai ales după eșecul meu. Am fost mândria secției de poliție. Acum am devenit un eșec umblător.

La acest gând, mi-am simțit inima cât un purice în capul pieptului.

Puteam îndura o astfel de decădere orișicând.

Însă nu puteam să nu simt absența semenilor mei.

Aceea mă preocupa mai mult decât un nenorocit de post pe care am fost nevoită să îl ocup, din moment ce port numele de Castillio.

— Ei bine, ar trebui să începem! A spart gheața, Alvarez. Nu v-am chemat aici ca să ne uităm unii la alții ca niște statui. Avem treburi mult mai importante de făcut. Ochii i-au picat pe mine și și-a ridicat mâna, făcându-mi semn către scaunul dinaintea biroului. Elena, apropie-te!

Am făcut cum mi s-a zis, privindu-l neimpresionată de atitudinea sa care s-a schimbat la 180°. Omul ăsta părea ca o oază de energie, în condițiile în care atunci când a intrat în cameră, arăta deplorabil.

Presupuneam, în sinea mea, că acesta era doar un joc de șah jucat de cei voi bărbați din încăpere. Acest lucru mă irita la culme, fiindcă eram prinsă în mijlocul masculinității lor.

M-am așezat pe scaun, ridicându-mi bărbia către Alvarez.

— Avem nevoie de mai multe detalii, i-am zis, făcând referire la ceea ce ne spusese înainte.

Bărbatul de dinaintea mea, îmbrăcat într-un costum negru, de stofă. Cu pielea arămie și cu părul întunecat dat pe spate mă țintea cu o privire cercetătoare.

Să îl fi enervat faptul că am vorbit eu, în loc de tatăl meu?

A tușit, sprijinindu-și coatele de birou, apoi și-a prins bărbia într-o palmă.

— Castillio! I s-a adresat tatălui meu, părând a-mi evita dinadins întrebarea, tu știi deja despre ce este vorba. Te-aș ruga să i le comunici domnișoarei Castillio!

M-am încruntat vizibil, aruncându-i o privire aspră tatălui meu. Dacă se putea numi astfel, în așa conjuncturi.

Acesta s-a sprijinit de masa din spatele lui, unindu-și brațele în dreptul pieptului. Postura sa îmi inspira ostilitate, iar atunci când mi-am ridicat privirea spre ochii săi, am înțeles.

Omul din fața mea chiar era ostil.

Era rece.

Era ca un străin.

Care era motivul din spatele răcelii sale?

Un singur lucru.

Am eșuat. Eram o rușine pentru el. O povară.

Mi-am strâns maxilarul dureros, însă mi-am înălțat privirea, înfruntându-mi superiorul.

— În urma celor întâmplate, am decis ca, în loc de sancțiune disciplinară, să participi într-o misiune. Mi-am înclinat capul într-o parte, focusându-mi atenția asupra subiectului. Vei lua parte la capturarea celor care ți-au ucis colegii de muncă.

Am inspirat o doză mare de aer în piept.

Alvarez mi-a atras atenția.

— Va trebui să te infiltrezi într-o grupare mafiotă, Elena. Nimeni nu s-a oferit voluntar, de aceea a fost nevoie să tragem niste sfori și să facem niște schimbări. Pentru a-ți rescumpăra onoarea, va trebui să nu eșuezi în această misiune. Sub nicio formă.

Inima mi-a ratat niște bătăi, iar vorbele sale răsunau în capul meu la nesfârșit.

Va trebui să te infiltrezi într-o grupare mafiotă.

Capturarea celor care ți-au ucis prietenii.

Răscumpăra onoarea.

Asta era tot ce auzeam. La nesfârșit. Asta era sentința mea la moarte, dacă eșuam, nu mai exista cale de întoarcere.

Iar tata știa prea bine asta.

Tata mă trimitea la moarte.

Iar din acel moment, am negat că acest om dinaintea mea îmi era tată.

Pentru că el nu îmi era tată.

Era un străin și nimic mai mult.

Nu m-am lăsat, totuși, copleșită de cele auzite. M-am ridicat în picioare, apropiindu-mă de birou.

— Despre ce anume este vorba, mai exact? l-am întrebat pe Alvarez, sfredelindu-l din priviri. În pofida faptului că Castillio se afla încă lângă noi, l-am ignorat complet. Nu mă mai interesa prezența sa.

Ochii bărbatului ce stătea în fața mea au stăruit preț de câteva clipe asupra siluetei tatălui meu, privindu-l cu părere de rău.

Știam ce însemna asta.

Nu îmi păsa.

— Va trebui să te infiltrezi în clanul Herrera și să-l ucizi pe cel care trage toate sforile, mai precis, va trebui să-l ucizi pe Antonio Herrera. Ăsta e ordinul meu, cel pe care va trebui să-l respecți cu prețul propriei vieți.