Cu câteva minute înainte de treisprezece iunie
          Treisprezece. 
          Uh! Urăsc zilele de treisprezece. Aduc numai ghinion. Chiar și plictiseală — la fel ca toate zilele mele de până acum. 
          Iunie. 
          Blah! Urăsc luna iunie la fel de mult ca zilele de treisprezece. E prea multă căldură, prea multă piele lăsată la vedere pe plajă — până și aici, în Împărăția Norilor, un loc ce trebuia considerat sfânt —, prea multe dorințe — „Sper ca vara asta să schimbe multe!". Doar prostii! 
          Mai erau doar câteva minute până când puteam să urc în Liftul Lumilor și să ajung pe Pământ ca să fac ceea ce fac de luni bune: să mă bucur de viața umană până când nemaipomeniții și prea religioșii mei părinți vor suna din bucata enervantă de metal, numită și clopoțel. Văzând că ceasul parcă se oprise din mers și auzind doar un mic sunet scos de acesta, m-am așezat pe patul matrimonial și extramoale din camera mea. 
          Tic-tac.
          Tic-tac. 
          Tic-tac.
          Când marea săgeată din bronz ajunse în dreptul cifrei douăzeci și patru m-am ridicat cu repeziciune de pe pat și am țâșnit spre ușa Liftului, uitând de părinții mei, pe care ar fi trebuit să îi anunț în legătură cu plecarea mea. 
          Primul lucru pe care îl făceam de obicei era să pierd timpul printr-un club sau bar, dar parcă cheful îmi pierise. Nu știu cum oamenii nu se satură de această monotonie; eu am călcat pe acest pământ doar acum câteva luni, dar ei? Câți ani afurisiți trebuie să piardă în acest iad unde nu găsesc nicio bucurie, înafară de plimbatul prin parcuri toată ziua, iar noaptea petrecând alături de alte suflete umane și stupide?
         Sunt foarte sigur că eu eram mult mai bun decât orice grămadă cât de mare de oameni. Măcar eu nu credeam în acel lucru anormal, numit iubire. Mi se forma un gust de vomă doar când mă gândeam la ce poate însemna cu adevărat. Și, oricum, nu am dorința de a afla. Nici timpul. Ieri am fost în Miami, azi eram în Oregon, iar mâine în Idaho. Și tot ce trebuie să fac ca să pot călători stingher e să mă întorc mereu acasă atunci când aud primul clinchet al clopoțelului — niciodată al doilea. Cele douăzeci și patru de ore petrecute în lumea Pământeană îmi ajung, așa că răspund mereu chemării primului clopoțel. Mereu.
          Cum cluburile nu mă mai atrăgeau, am ales un parc ca loc de pierdut timpul. Nu era prima oară când nu aveam ce face, dar mereu, până la urmă, găseam ceva locuri interesante de cutreierat. De multe ori dădusem peste bandiți sau hoți ce au încercat să mă jefuiască, dar rugămințile adresate părinților mei de a-mi dărui niște mușchi au avut rostul lor — și încă îl au.
          Parcul era gol, exceptând cele câteva persoane fără casă ce dormeau pe băncile înfierbântate de soarele din ziua precedentă. Până și noapte te puteai topi.  M-am așezat pe o bancă liberă și am așteptat ca soarele să reînvie, ducând luna departe. 
          După câteva ore bune, afară se lumină, iar câțiva oameni, alături sau nu de câinii lor își făcură apariția în parc. Pe o bancă vecină se așezară un bărbat și o femei ce se țineau de mâna. Femeia îi zâmbi bărbatului cu drăgălășenie în timp ce îi mângâia mâna, iar el îi zâmbi înapoi, sărutându-i fruntea și șoptindu-i ceva ce o făcu să chicotească. 
          Asta era iubire? Mi-am încrețit buzele, cu greu ținând voma în stomac. 
          Apoi, femeia se apropie încet de fața acelui bărbat și se tot apropie, până când buzele lor se atinseră. În acel moment mi-am întors privirea. Nu eram dornic să văd o astfel de scenă de dragoste... cred. Dar curiozitatea mea a atins cote maxime; voiam să văd ce se întâmplă. Nu am trecut niciodată prin așa ceva, dar am văzut la alți oameni. Acum, după atâta timp în care habar nu aveam ce însemna acea unire de buze, voiam să aflu, căci de multe ori dădusem nas în nas cu așa zisa „iubire". 
          Mi-am întors din nou privirea și i-am surprins în timp ce se despărțeau din sărut. Și-au lipit frunțile una de alta, fiind foarte apropiați unul de altul. Își zâmbeau ca proștii într-un parc plin de oameni pe care nu îi interesa că erau atât de aproape. Era ceva legal să faci asta? 
          Deși, pe de-o parte eram oripilat și scârbit, pe cealaltă parte voiam să aflu mai mule despre aceste simptome ciudate ale iubirii. 
          Pe o altă bancă mai retrasă am văzut o fată ce, cred că plângea. Nu mă descurcam la sentimente deloc, din moment ce eu nu le aveam și nici nu le simțeam. Poate doar ura o dobândeam. M-am ridicat și am pornit în direcția ei, aranjându-mi costumul mulat pe corpul meu bine lucrat. Cu fiecare pas ce mă ducea mai aproape de fată sunetele ce ar trebui să fie suspine se amplificau, devenind tot mai enervante. 
          M-am așezat pe partea goală a băncii, m-am întors cu fața spre ea și am început să o privesc. Avea palmele puse peste ochi, iar spatele i se ridica la fiecare suspin pe care îl scotea. Nu cred că îmi observase venirea, așa că mi-am dres glasul. Dar nu funcționase. Îmi mai dres o dată glasul, dar nu părea să mă observe. 
          Așa că am întins mâna, astfel încât să o atingă pe a ei și am început să o mângâi, la fel cum făcuse femeia bărbatului. Fata a tresărit speriată, ridicându-și privirea înspăimântată. Avea câteva pete negre în jurul ochilor, ce trebuiau să fie niște urme de machiaj, care, de la plâns, se stricase. În timp îi lăsam privirea curioasă să mă cerceteze, mi-am permis să admit că e o persoană frumoasă. Părul ei cenușiu se prelingea până pe umeri, ochii săi albaștri, catifelați erau umflați și roșii, dar asta nu o făcu mai urâtă. De fapt, cred că până și lacrimile ce îi curgeau necontenit o făceau de o mie de ori mai frumoasă.
          Eu mă uitam în ochii ei albaștri, iar ea se uita în ochii mei căprui. Ce însemna asta? De ce mă simțeam gol pe dinăuntru?          
          — Ce ți s-a întâmplat? mă trezesc vorbind. 
          Fata își dădu câteva fire de păr năzdrăvane după ureche, după care se încruntă, privindu-mă. Nu știu de ce mă interesează persoana ei, dar... nu știu. E un lucru imposibil de explicat.
          — Poftim? Ești un străin-
          — Chiar de aceea îmi poți vorbi! o întrerup eu. Nu ne vom mai întâlni, iar poveștile tale de viață nu ar interesa pe niciun prieten de-al meu. 
          Fata se încruntă, dar era clar că se gândește la propunerea mea. După câteva secunde răspunsul veni:
          — Cred că ai dreptate, bolborosi ea. 
          Am zâmbit mândru. 
          — Bun. Prima dată: care ți-e numele? 
          Privirea îi era în pământ, privindu-și picioarele în timp ce se juca absentă cu ele în nisip.
          — Silver. 
          — Eu sunt Odrid. 
          Ea rămase cu privirea ațintită pe pământ, lăsându-mă pe mine să vorbesc. Proastă idee! Eu nu prea știu ce, cum şi când să vorbesc. 
          — Să știi că te pot ajuta cu problema ta, dar am nevoie de o mică favoare în schimb. 
          Își ridică capul și mă fixă cu o privire sceptică. Nu avea nici cea mai mică fărâmă de încredere în mine, dar o înțeleg. Eram un străin ce, dintr-odată, era interesat de viața ei. În locul ei nici nu aș fi stat de vorbă cu un străin ca mine. 
          — Nu am nimic de pierdut... am auzit-o șoptind. 
          Am zâmbit din nou, așteptând ca ea să se destăinuie. 
          — Nu știu cu ce să încep, mărturisi ea. Am o problemă destul de intimă... 
          Când am auzit aceste cuvinte, singura „problemă intimă" ce mi-a venit în minte a fost acea îngreunare lunară. Mă speriasem, crezând că îmi va destăinui o problemă legată de „scufița roșie". Auzisem doar o dată de acest lucru, dar mă oripila de fiecare dată când mă gândeam. 
          — Am rămas doar eu, mama și surioara mea mai mică. Vreau o viață bună pentru ele. Locuim într-o garsonieră, dar nu ne-o permitem nici pe aceea. Mâncare nu ajunge. Bani nu avem. E greu, străinule. 
          Niciodată nu simțisem vreun alt sentiment înafară de ură. Acum simțeam tristețe, milă. Pentru ea. Deși nu aveam nicio dovadă sigură că spunea adevărul, o credeam pe cuvânt. Ceva din felul în care își mișcă buzele atunci când vorbește sau cum ochii i se întunecă sau cum sprâncenele aproape i se unesc sau cum se joacă cu picioarele atât de absentă mă făceau să o cred.
          — Mereu e vorba de bani. Dacă așa vine vorba, de ce nu te poți angaja? 
          — Nu știu. Mi-e frică să nu o dau în bară. Și... e greu să găsesc un loc de muncă. 
         Dacă nu ar fi fost nimeni în parc mi-aș fi dat câteva palme. De ce oamenii sunt atât de proști? De ce le e atât de frică să înceapă un lucru? Trag atât de mult de timp, iar atunci când sunt pe sfârșit sunt bulversați de timpul ce trece prea repede. 
          — Dacă vrei să-ți fie bine, încep eu, pornește-te de pe acum în căutarea unui loc de muncă. De ce să stai? Ești tânără. Trăiește. Inspiră orice lucru bun. Expiră orice lucru care te deranjează. Și dacă vrei să faci un lucru, fă-l acum. Tinerețea, viața. Toate trec. Așa că te poți bucura! Nu am ținut niciodată un discurs cuiva și nici nu mă pricep, dar tu ești ceva special, zâmbesc eu.
          Când am auzit chicote, am simțit un alt sentiment traversându-mi spinarea: fericire. Eram fericit că am reușit să o ajut. Chiar am reușit. 
          Își ridică privirea, agățându-se de a mea. 
         — Acum, am și eu o problemă, îi amintesc. 
         Ea dă din cap afirmativ, așteptându-mi spusele. 
         — Spune-mi mai exact, ce e iubirea? 
          Silver își dădu ochii peste cap şi oftă exasperată, de parcă pusesem o întrebare stupidă.
          — Sunt atât de multe de spus! 
          — Păi, spune-mi! 
          Eram nerăbdător să aflu cum se simt oamenii când iubesc. Eram curios de sentimentele umane. 
          — E ca atunci când... zâmbești și îți vine să sari dintr-o parte în alta doar pentru că acea persoană ți-a scris un simplu mesaj. Acea persoană devine o floare. Una frumoasă, elegantă și strălucitoare, iar iubirea dintre voi mereu înflorește. Dar dacă nu o vei uda zilnic câte puțin, se va usca. Petalele vor cădea una câte una, până când persoana va deveni floarea altcuiva, iar la tine va rămâne doar tulpina uscată și fără folos. Va rămâne... nimic. 
          Mă încrunt considerabil. Ce e cu acea floare? Floarea e dragostea? Și de ce se uscă iubirea? Nici nu mă mir că oamenii nu se înțeleg între ei. Vorbesc atât de codificat!
          — Eu nu am înțeles nimic, Silver. 
          Mi-am frecat fruntea bulversat, așteptând ceva de la ea. 
          — Oh, haide! 
          Se ridică rapid de pe bancă,  prinzându-mă de mână și trăgându-mă spre ieșirea din parc. Aproape mă împiedicasem de câteva pietre. 
          Mă trage de mână până când ajungem la mic restaurant. Ne așezăm la o masă mai retrasă.  
          — Tot nu înțeleg ce facem aici, mărturisesc eu. 
          Silver îmi zâmbește atotștiutor, după care începe să-mi mângâie mâna lin cu a ei. Câțiva fiori calzi mi se preling prin tot corpul atunci când își pune și cealaltă mână peste a mea. 
          — Știi că e iubire atunci când atingi pe cineva, iar mii de fiori te străpung. 
          Respiră, Odrid. Nu e mare lucru. Sunt doar câțiva fiori.
          — Știi că e iubire atunci când observi fiecare detaliu ce compune minunăția cu care îți împărtășești iubirea. 
          Respiră. 
          Silver se apropia cu fața tot mai aproape de a mea. Prea aproape. Suntem pe cale să realizăm un lucru ilegal.
          — Știi că e iubire când minusculii fluturi dispar, în locul lor apărând mii de fiare uriașe ce se zvârcolesc în tine. 
          Respiră.  
          Silver era și mai aproape. Doar trei centimetri ne despărțeau fețele. În interiorul meu ceva zvâcnea. 
          — Știi că e iubire când... 
          Silver omorî tot spațiul dintre noi, iar buzele noastre se atinseră. Nu știam ce să fac. Mii de sentimente se împinseră în mine cu putere, iar eu aproape am căzut pe jos. Nu știam cum să reacționez. Ea își frământa buzele de ale mele, iar eu stăteam ca o stană de piatră, neștiind ce să fac. Nu mai făcuse nimeni asta. Nimeni nu se mai atinse de buzele mele. Nimănui nu permisem asta. 
          Nimănui. Nimănui. Nimănui.
          Oare așa se simte când ești îndrăgostit? Te simți de parcă în orice moment te-ai putea dezmembra fără buzele florii tale? Te simți de parcă ai vrea să uzi acea floare uimitoare mereu? În fiecare minut?  
          Tocmai când Silver se desprinse din — Oh, Doamne Dumnezeule! — primul nostru sărut, din Împărăția Norilor se auzi un clinchet atât de drag mie. Dar acum... îl uram. Când se făcuse ora douăzeci şi patru? Pentru prima dată nu voiam să plec. Voiam să aflu alte lucruri despre iubire. Voiam să o simt. 
          Chiar voiam să o simt. 
          Ceilalți nu îl auzeau. Eu da. 
          Silver îmi observase neliniștea, așa că se uita sceptică la mine. Am asigurat-o că nu e nimic important. Deși era foarte important. 
          Slavă Domnului! Se oprise. Dar... eram impacientat. Va suna a doua oară.
          Dar nu-mi păsa. Putea suna și pentru a treia oară. Eu nu mă voi mai întoarce. Iubirea. Iubirea e motivul pentru am rămas. 
          Tocmai când cel de-al doilea clopoțel sună, eu mă decisem o dată pentru totdeauna. 
          Iubirea te face uman.
          U-man. Sună bine.