Vlad a plecat din nou fără să lase vreun anunț. Loviturile din partea sa nu mă mai sperie deloc, de aceea continui să-mi văd de viața mea și să ies din casă fără să-mi pese de gelozia sa excesivă, in caz că gelozie se poate chema. Sunt din nou la parc, singurică, pentru a respira aerul proaspăt din acest Octombrie destul de întunecos, dar nu la același nivel cu al casei mele. Pe zi ce trece, pierd acea fericire când vine vorba despre casă, nu mă simt în siguranță și protejată, nu pot să o definesc "cuibul" meu, nu pot s-o numesc casă când eu nu mă simt acasă.

«Hei, singurică?» același băiat de câteva zile în urmă se prezintă în fața mea cu chiștocul de țigară aproape terminat în mână.

«Da.» răspund simplu, scăpându-mi o suspinare lungă, cu greutate.

«Nu ai prieteni?» mă întreabă, privindu-mă prea atent.

«Am, dar îi văd peste puțin la muncă, chestia asta să o numim "timp prețios pentru a sta singuri".» închid pleoapele si le deschid de repetate ori conștientizând ce prostie am zis. "Timp prețios pentru a sta singuri." pe cine vreau sa iau peste picior? Singură stau mai tot timpul, ar trebui să petrec mai mult timp în compania lui Vlad întrucât este iubitul meu, dar nu-l văd aproape niciodată, trece pe acasă o zi pe săptămână, se închide in cameră, aceeași cameră în care dormim, dorm mai bine zis, și iese pentru a dispărea din nou.

«Deci, vrei să împarți acest timp prețios cu mine?» trage din țigară, lăsând ca mai apoi aerul, fumul să iasă pe nas.

«Ia loc.» îi zic și bat cu palma locul liber pe scaunul din parc, unde eu stau așezată destul de comodă.

«Ah, nu.» dă din cap negând în timp ce zâmbește formând acele gropițe frumoase pe obrajii săi. «În fața unei cafele, mă refeream. Uite, este un bar acolo, nu-l frecventez prea des, deloc aș zice, și nu îți pot garanta cafeau cea mai bună, dar ar putea să devină în compania unei persoane speciale.»

«Okay.» mă limitez la un răspuns simplu fără să dau prea mare importanță cuvintelor sale. Ce s-ar putea întâmpla în fața unei cafele? Și chiar de Vlad ar veni la cunoștință de această "întâlnire" nu poate face nimic, am și eu dreptul de a duce o viață normală, reală, liberă să-mi fac prieteni. Cu siguranță nu mă voi întoarce acasă cu mirosul unui parfum bărbătesc sau cu ruj pe cămăși cum face el deseori, mai ales în ultima perioadă.

Brunetul, întrucât e un băiat gentil, îmi ține ușa deschisă ca să pot intra înăuntru fără să o ating, după care mă urmărește înăuntru până la o masă mai intr-o parte dar totuși nu izolată. Localul e aproape plin, mirosul nu e tocmai dintre cel mai parfumat, fumul de țigară se simte destul, si chiar mirosul de alcool. Nu mă simt în largul meu, nu cu un acompaniator străin cel puțin, dar încerc să ascund cât mai bine neliniștea în așa fel încât băiatul să nu observe.

«Nu te agita, bem doar o cafea și vorbim despre orice dorești.» vocea sa atât de profundă mă face să tresar. Eram prea concentrată asupra faptului de cum aș putea să ascund cât mai bine eventuala agitație încât să-mi dau seama că de fapt era prea vizibilă.

«Sigur.» schițez un zâmbet fiind nesigură de ce aș putea spune ca să nu par disperată sau neasociabilă. «Deci, nu ești un independent al magazinului.» afirm cu dorința de a vorbi dar evitând să fac întrebări prea personale.

«Nu.» zâmbește din nou în timp ce se joacă cu șervețelul. «Dar erai atât de neîndemânatică prin simplul fapt ca nu reușeai să iei acea sticlă... Păreai o neîndemânatică drăguță.»

Ridic o sprânceană fiind surprinsă de spusele sale. «Reușeam să o iau și singură, am un metru șaptezeci de înălțime.» zic în apărarea mea, pregătită să-i arăt limba dar faptul că nu avem prea multă confidență mă îndeamnă să mă rețin din a face un gest atât de imatur.

«Da, sigur.»

«De ce ai vrut să mă ajuți?» întreb în sfârșit eliberându-mi cuvintele ce-mi stăteau pe limbă și mă chinuiau în mintea mea din acea zi.

«Deoarece eram pe același rând întâmplator și am văzut că aveai nevoie.» răspunde simplu.

«Și când eram afară? Adică era și doamna aceea cu sacoșele pline, dar tu, în ciuda acestui fapt, te-ai oferit să mă ajuți pe mine. De ce?» nu știu nici eu unde vreau să ajung, ce răspuns aș prefera să aud.

«Doamna avea soțul în mașină, în schimb tu erai singură și fără ajutor.» sorbește din cafeaua sa fierbinte.

«Ah.» răspund și pentru a nu-și da seama că nu știu ce aș mai putea zice sau ce replică să-i dau, iau si eu câteva înghițituri din cafeaua mea cu lapte.

«Dar tu nu ești italiană, nu-i așa?» mă întrebă rupând această liniște care s-a creat, și își ridică privirea asupra mea. «Accentul tău nu e tocmai tipic italian.»

Ridic și eu privirea de la ceașca mea de cafea privindu-l cu un zâmbet timid pe față. «Nu, sunt moldoveancă. Apropo, numele meu este Daria.» mă prezint într-un sfârșit.

«Îmi pare bine, Daria, frumos nume și foarte rusesc.»

«Probabil.» schițez un zâmbet sincer, al doilea pentru ziua de azi. «Acum că știi și unde locuiesc, sper că nu mă urmărești (stalker)»

Brunetul râde lăsând capul pe spate. «Ești foarte simpatică. Sincer, nu m-am gândit la asta, dar nu ar fi o idee rea. Am observat că nu vorbești prea mult despre tine.»

«Dacă o punem așa, nici tu n-o faci.»

«M-ai prins.» zâmbește și el și își mută privirea asupra cănuței sale de cafea.

Surpriza finală a fost când mi-a spus că și el este din Moldova, după accentul său perfect nu aș fi zis asta, vorbește foarte bine în italiană, dar a mai confesat că este in Italia de când avea doar opt ani.

A fost frumos să petrec timp împreuna cu el, este simpatic și are mereu glumele la el. Știe să întrețină curiozitatea și în plus știe cum să te facă să te afectionezi de personalitatea sa în puțin timp. Când a ajuns timpul să plătim, mi-a adresat o privire ucigătoare și autoritară, irișii ochilor săi căprui păreau reci încât am simțit niște fiori pe piele, din frică l-am lăsat pe el să plătească. Dar odată ce am ieșit afară, am obiectat categoric că în cazul în care vom mai ieși vreodată, voi plăti eu, adresându-i aceeași privire rece imitându-l în așa fel încât a abandonat pentru o clipă postura sa mereu dreaptă și sigură.

«Ciao. Sper să mai am ocazia de a te vedea.» ne salutăm cu un aplecat de cap și cu o mană ridicată.

«Mulțumesc pentru aceasta zi frumoasă.» zâmbesc iarăși timid, privindu-l pentru puțin timp în ochi, dar din cauza timidității o cobor din nou pe papucii mei. «A fost frumos să petrec timpul cu tine.» adaug cu privirea încă în jos înainte ca să o apuc pe strada opusă.

Îmi fac un duș rapid după care plec la muncă. Nu aș vrea să ajung în intârziere, mereu am fost punctuală și am luat munca în serios.

____
Acum ca ați văzut cam cum e stilul meu la scris (nu ca as vreo experta) ce ziceți, continui sa traduc sau ma chinui degeaba?
Apropo, e greu la tradus 😒

V-am pupat,
Dindarela