Emerson

       Opresc motorul, deja presimțind că o să aștept un timp la semafor. Dacă eram acasă, nu știu ce aș fi făcut dacă nu ajungeam la timp, dar acum nu mă grăbesc.

       Sunt într-un fel de vacanță, până când primesc un telefon și aflu câteva detalii despre obiectivul meu.

      În fața mea sunt alte zece mașini, dacă nu mai multe și nu am înaintat deloc în cinci minute, cât se schimbă culorile și se repornesc motoarele.

      Nu știam că mă așteaptă un asemenea trafic când am fost trimisă aici. Poate că ar trebui să-l sun pe Raphael și să-l anunț. În caz că își face griji. Deși, mă îndoiesc.

      El mă caută numai când are nevoie de ceva și își aduce aminte că eu sunt unul dintre cei mai buni agenți, poate numai pentru că sunt mereu dornică de acțiune și nu spun nu.

      Uneori, urăsc că el are așa mare încredere în mine. Și vreau să-l pocnesc, să îi sparg nasul ăla perfect. Dar mă controlez. Cu greu, însă o fac.

      E o minune.

      Singurele misiuni pe care le-am finalizat au fost aproape de casă, nicidecum peste ocean.

      Oftez încă o dată în trei minute și mă las pe spate în scaunul din spatele volanului.

      Măcar pot să-mi beau cafeaua cât aștept să ne mișcăm. Iau paharul din plastic din suport și privesc prin parbriz, înjurând în gând.

      Cafeaua încă e fierbinte și de data asta oftez mulțumită, luând încă o înghițitură. Încep să mă relaxez.

      Nu e bine.

      Beau și ultima gură de cafea și pun paharul înapoi în suport.

      Niciodată nu e bine să îți lași garda jos, nici măcar când stai la o coadă infernală, așteptând să se miște mai repede mașinile de la semafor.

      Mă întind spre radio, rotind de buton spre dreapta și reușesc să găsesc din prima încercare un post cu muzică în engleză.

      On the rise de la Generdyn și Bellisaint îmi încântă urechile și nu mă pot abține să nu fredonez câteva versuri, deși e a doua oară când aud melodia asta.

Taking my time
Making it mine
Keeping my eye on the prize.

      Bine ar fi să am cât de curând ochii pe prada mea. Altfel o să mă întorc acasă foarte supărată și Kowalski o să trebuiască să mă pună la munca de birou.

      Urăsc rusa și pe Kowalski, pentru că m-a trimis la dracu în praznic să îi spionez un mafiot rus care a început să facă probleme.

      De ce naiba nu se ocupă autoritățile de aici, dacă e atât de rău? Nu cred că i-ar ucide pe toți.

      Sau nu este nici măcar un polițist care să nu fie corupt în țara asta?

      Mă las din nou pe spate, ascultând melodia de la radio și încep să mă relaxez din nou. De data asta, rămân la locul meu, închizând ochii.

      Măcar vremea e frumoasă. Nu e soare care să te orbească, dar nici nu plouă. Nu bate nici vântul. Norii negrii nu acoperă cerul. Cred că aici până și să ningă e o noutate. Deși, când eram mică, auzeam povești cum că Rusia este tărâmul înghețat.

      M-am așteptat să dârdâi de frig de cum am ieșit pe ușile aeroportului din Moscova, însă vremea m-a surprins. Și am luat haine groase degeaba.

      Oricum, nu o să stau pe aici până când începe să ningă. Am o treabă ușoară de făcut.

      Îl găsesc pe acest Mikhail Armaturov, mă dau puțin pe lângă el, îl descos cât să-mi destăinuie un mic detaliu incriminator și zbor înapoi în America, unde o să-mi fie cald și bine și voi fi alături de familie. Ce a mai rămas din ea.

      Observ că se face verde în fața mea și pornesc motorul, apoi merg încet în spatele mașinii din față. Coada se mai scurtează și cred că în juma' de oră o să ajung la destinație.

      Îmi scot brațul pe geam, lăsând aerul puțin rece să-mi mângâie pielea.

      Lângă mine, pe a doua bandă, oprește o limuzină.

      Limuzină!

      Ce mama naibii?

      Încerc să nu mă holbez la mașina lungă, lucioasă și neagră, dar îmi este cam greu.

      Observ cu coada ochiului cum geamul din spate se lasă puțin în jos și pot vedea jumătatea de sus a chipului unui bărbat.

      Înghit în sec și îmi mut privirea înapoi în față.

      Nu mi-e rușine cu SUV-ul meu, dar mă întreb ce om normal la cap iese în oraș cu limuzina. Cu noaptea în cap.

      Poate că este vreun prieten de-al lui Armaturov.

      Dar de ce să-și facă apariția printre muritorii de rând?

      Și nici măcar nu mai cunosc alt mafiot rus.

      Nici pe Armaturov nu l-am văzut în persoană. Poza pe care mi-a dat-o Raphael e doar o bucată de hârtie colorată.

      Deși, trebuie să recunosc, mi s-a cam mărit pulsul când i-am văzut ochii.

      Mă înjur din nou în gând, pentru că ajung să mă gândesc la ce nu trebuie și strâng volanul în palmă.

      Încă puțin și o să plec de lângă limuzină.

      Am geamurile fumurii, asta însemând că eu pot să mă holbez la el și să nu fiu prinsă, deși simt cum mi se înroșesc urechile.

      Îmi întorc din nou capul spre dreapta, doar puțin, și promit că nu o să mă holbez, chiar dacă m-am gândit la asta mai devreme.

      Acei ochi negrii par să mă urmărească.

      Bărbatul stă nemișcat, liniștit în limuzina lui și privește în toate părțile, numai la mine nu. Dar i-am văzut ochii.

      Și știu că el este cel pe care îl caut.

      M-a găsit.

      Instinctul îmi spune să-l urmăresc, dar nu vreau să îi atrag atenția. Nu încă. Și ar fi imposibil să nu vezi o mașină mare cum urmărește o limuzină.

      Mă rog doar să-l găsesc și mai târziu atât de ușor.

***

      L-am pierdut. Dar, nici măcar nu am încercat prea mult să mă țin după el. Nu vreau să mă aleg atât de curând cu un glonț în frunte.

      Știu de ce sunt în stare mafioții și îl urăsc și mai mult pe Kowalski pentru că m-a trimis pe mine. De ce pe mine? Nu putea să trimită un bărbat? Că eu nici la umăr nu îi ajung și nu mi-am urât niciodată înălțimea cum o fac acum.

      Lovesc volanul cu palma, tresărind când se aude claxonul. Îmi ridic capul spre plafon, mormăind o rugăciune, deși nu sunt cea mai credincioasă persoană din lume.

      Dacă eram vreo sfântă, acum mă găseam acasă, făcând prăjituri cu mama și sora ei de care îmi este mai dor decât de cea care mi-a dat viață.

      Nu îmi urăsc părinții, dar nu-mi place când mă privesc ușurați de fiecare dată când mă întorc întreagă acasă.

      Nu sunt vreo păpușă de porțelan care se poate sparge atât de ușor. Am avut oase rupte încă de mică. Nu am fost vreun copil model. Și nu aș schimba asta pentru nimic.

      Deschid portiera, o închid încet, că nu vreau să stric o asemenea frumusețe de mașină și mă îndrept spre cafenea. Am nevoie de un mic dejun mai consistent. Cafeaua se învârte în stomacul meu și nu-mi place cum se simte.

      Clopoțelul de deasupra ușii îmi anunță intrarea și imediat scanez localul, căutând chipuri cunoscute. Nu cunosc pe nimeni de aici, dar mă gândeam că o să dau de bărbatul de mai devreme.

      Nu văd nimic care să-mi atragă atenția, așa că iau o revistă de pe tejghea și mă îndrept spre o masă liberă, aproape de ușă, pe partea cu fereastra înaltă din tavan până în podea.

      Văd oamenii trecând grăbiți sau liniștiți pe lângă cafenea. O femeie îmbrăcată într-o haină roz de blană îmi atrage atenția, dar nu într-un mod plăcut. După ea, agățat de o lesă, aleargă cu picioarele lui mici și blănoase un bichon alb.

      Bietul câine. Îi arunc o ultimă privire plină de milă și mă întorc la revista mea. Deschid prima pagina și rămân cu gura deschisă, arătând comic pentru oricine trece pe lângă mine.

      Toată revista e scrisă în rusă.

      Strâng din dinți și o închid, lăsând-o pe masa din lemn. Îmi scot telefonul, căutând aplicația pentru tradus. Nu vreau să mor proastă. Măcar câteva cuvinte să știu.

      Privesc o listă lungă cu alfabetul chirilic și încerc să le pronunț, în gând, bineînțeles. Ce o să creadă rușii de la mesele celelalte când o să mă audă?

      Mi se împletește limba în gură și îmi mușc buza de jos, nervoasă că m-am încurcat și când văd pe ecran numele lui Kowalski, închid ochii preț de câteva secunde, încercând să-mi recapăt calmul.

      Ies de pe aplicație, o șterg și răspund apelului, ducând telefonul la ureche. Am volumul dat la minim, pentru că nu vreau să îl audă nimeni cum îmi latră ordine.

      — Bună, șefu'!

      Mă las pe spate pe bancheta lungă și maro din piele, privind pe geam.

      — Bună, Agent Parker!

      Îmi reprim un mârâit. Cu greu, însă reușesc. Nu sunt un animal sălbatic, dar el ajunge să mă împingă până în punctul în care o să fac o prostie.

      — Trecem deja la acțiune? Îmi privesc unghiile de la mâna stânga, cea cu care nu țin telefonul.

      Ar trebui să-mi programez o vizită la un salon de manichiură, dacă tot o să zac aici câteva săptămâni.

      Nu sunt deloc plictisită, dar trebuie să mă prefac în fața oamenilor care își beau cafeaua și își mănâncă micul dejun sau ce o mai mânca ei.

      — Încă nu. Îmi pare rău, Emerson, sunt prost dispus.

      Deschid gura și o închid, arătând ca un pește pe uscat.

      — Am reușit să te las fără replică? Uau! Ăsta da record.

      Îmi dau ochii peste cap, mormăind:

      — Dacă nu erai șeful meu, îți umpleam frigiderul.

      Nu doar el știe să vorbească codat. Și replica asta am auzit-o acasă cel mai des, la prieteni și sora mamei.

      — Nu ai fi prima care mă trimite la dracu', deci nu-ți face griji.

      Îmi dau din nou ochii peste cap, oftând.

      — Vrei să treci la subiect? Mi-e foame și sunt într-o cafenea.

      Din partea cealaltă a firului aud câteva foșnete, o înjurătură și cum cineva trântește niște hârtii pe o masă.

      — Raph...

      — Așteaptă o secundă, Emerson. Trebuie să îți citesc ce scrie aici, altfel n-o să mă crezi.

      Huh? Mă încrunt, deși el nu mă poate vedea și îmi masez fruntea. Începe să mă doară capul. Și nici măcar nu am mâncat.

      Cineva își drege glasul și trebuie să-mi ridic capul și privirea, pentru a-l vedea pe băiatul care stă în fața mea, ținând într-o mână un carnețel și în cealaltă un pix.

      Las telefonul pe masă, după ce mă prefac că l-am închis și îmi întorc atenția asupra chelnerului. Cred că a așteptat ceva timp până să mă facă să-l remarc.

      Arunc o privire la meniul din fața mea, scanând toată lista de preparate pe care aș putea să le mănânc și la cină. Ceva îmi atrage atenția și îmi aduce puțin aminte de casă.

      Nu știu cum se pronunță, dar mă chinui să-mi iasă, nu degeaba am o aplicație de tradus.

      — Vreau „Desert Syrniki” și o cafea neagră.

      Știu că am băut deja o cafea, dar mai merge una. Mai ales când trebuie să îl asculți pe Kowalski. Cred că a terminat până acum de citit.

      Băiatul blond își înclină capul și îmi oferă un zâmbet strâmb înainte să se întoarcă și pot să-l văd cum merge cu pași oarecum veseli până în spatele tejghelei.

      Iau telefonul de pe masă și privesc ecranul, pentru a mă asigura că nu mi-a închis Raphael.

      — Ai terminat de citit?

      Duc telefonul înapoi la ureche și în același timp iau meniul lucios, privind felurile de mâncare.

      Clătitele rusești cu brânză dulce sunt primele pe care le mănânc de când am pus piciorul în țara asta. În avion am ronțăit covrigei cu sare, pentru a nu-mi face stomacul să protesteze din lipsă de hrană.

      — De ce m-ai pus pe pauză?

      Pot auzi cum pufăie și jur că acum se încruntă, mai degrabă vrând să adopte o expresie intimidantă.

      — Ți-am spus că îmi e foame și mi-am comandat ceva.

      Ridic din umeri și mă las din nou pe spate pe banchetă.

       — Bun. Acum, să trecem la treabă. O să vină cineva la tine în următoarele două zile, să te ajute să te infiltrezi în casa și clubul lui Armaturov.

      Simt cum ceva amar mi se ridică în gât și trebuie să înghit de câteva ori pentru a opri fierea să-mi părăsească corpul.

      — Ce naiba să fac acasă la el? Îmi e de ajuns să ne întâlnim de două - trei ori la clubul pe care îl frecventează.

      Raphael oftează și deja îl văd cum își prinde puntea nasului între degetul arătător și cel mare.

      — Trebuie să îi câștigi încrederea mai întâi. La baza militară unde își antrenează soldații o să apară un bărbat care va spune că voi doi vă cunoașteți și vrea să te pregătească pentru...

      Se oprește din vorbit și mă bucur că și-a închis gura, pentru că a dat prea mult din casă.

      E atât de entuziasmat de planul ăsta, încât a uitat că pereții și telefoanele au urechi.

      — Vorbim mai târziu. Nu uita ce ți-am spus.

      — Nu o să uit. La revedere, Căpitane.

      Închid telefonul și îl strâng între degete, oftând. Sper că nu e vreun agent federal în cafenea. Nu vreau să am probleme când nici măcar nu a început misiunea.

      Chelnerul drăguț îmi aduce mâncarea și cafeaua, apoi se retrage, având o expresie întunecată. Oare el a auzit ceva?

      Încep să devin paranoică, dar nu mă pot abține când în joc e viața mea. Dă-o în colo de slujbă.