Emerson

      Am o listă de înjurături în rusă pe care abia aștept să le folosesc pe Kowalski. Trebuie să-mi descarc nervii și frustrarea pe cineva și șeful este cea mai bună alegere. Oricum, mă îndoiesc că va înțelege ce îi spun. Până la urmă, el m-a îndemnat să învăț rusa.

      Nu m-a sunat ieri. După ce am vorbit cu mama și am mâncat cina mai devreme, m-am băgat direct în pat. Somnul nu a venit pe la mine decât după două ore.

      Trebuie să recunosc că tavanul e o priveliște frumoasă când trebuie să-mi bun gândurile în ordine.

      Încă nu știu despre ce a vrut șefu' să-mi spună și cum nu am mai primit vreun semn de la el, am zis că azi o să iau problema în propriile mâini.

      Mai întâi, trebuie să găsesc un depozit departe de forfota orașului. O să-mi iau toată tehnologia cu mine, chiar dacă înseamnă să car în spate o geantă de cinci kilograme.

      Voiam să îi dau un mesaj mamei, să o întreb ce face. Să mă asigur că sunt amândouă bine.

      Ele sunt singurele care încă reușesc să mă țină întreagă la minte, prin oricâte teste aș trece. Teste, misiuni, bătăi. Se mai întâmplă. Dar ele nu trebuie să știe.

      Nu sunt o persoană credincioasă, însă, știind că cineva veghează asupra mea și cineva se gândește la mine, pot spune că am de unde aduna puterea pentru a continua.

      Prima dată voiam să mă înrolez în armată. Mama și mătușa nu au fost de acord și le-am făcut pe amândouă să plângă. Dar au reușit să mă facă să-mi schimb gândul.

      Le-am făcut să plângă și după ce le-am spus că m-am înscris la programul FBI, după ce am terminat Academia de Poliție. Am făcut-o fără să știe ele și oricât de mult au încercat să mă facă să mă răzgândesc, deja eram angajată.

      Am vrut să le spun doar pentru a le face să înțeleagă că nimeni și nimic nu-mi poate răpi visul și dorința.

      Nici măcar absența bărbatului care trebuia să aibă grijă de mine și să-mi fie model.

      Unii ar spune că din cauza lui am ales să fac ce fac acum, de mai bine de trei ani.

      Numai eu și femeile din viața mea știm adevărul.

      De când eram mică mi-am dorit să salvez lumea. Știam că nu pot s-o fac ca supereroii din filme și benzile desenate, nu pot să îi salvez pe toți.

      Așa că am ales să îi elimin pe cei care pun lumea în pericol.

      Și acum mă întreb de ce nu mi-a ordonat Kowalski să-l omor pe rus, nu doar să îi aflu secretele.

      Care este treaba nerezolvată dintre ei?

      Șeful meu nu iartă pe nimeni.

      Nici pe subordonații lui nu îi iartă. De atâtea ori s-a întâmplat să aud că am rămas cu un coleg în minus.

      Așa că voi face tot ce pot pentru a nu ajunge pe lista lui neagră. Chiar dacă înseamnă să mă descurc singură până când voi afla ce am nevoie.

      Trag un hanorac larg și gri peste cap, îmi aranjez părul lung și negru în așa fel încât să nu mă încurce (într-o coadă de cal) și iau geanta în care am laptopul, cele trei telefoane de urgență, un pistol cu amortizor și un cuțit de vânătoare.

      Nu se știe niciodată când voi avea nevoie de unul dintre obiectele pe care le car după mine.

      Am găsit un loc mai liniștit... cam macabru, dacă mă întrebi pe mine, dar liniștit. Unde să nu mă urmărească nimeni și să nu mă audă nimeni.

      Un depozit abandonat, aflat la intrarea în pădure. Am găsit și harta pentru a ajunge mai ușor acolo.

      Atașez căștile cu fir la telefon, pornesc muzica și ies din camera de hotel.

      Holul este pustiu la etajul trei. Liftul este gol când urc și când ajung la parter, nu văd pe nimeni. Doar băiatul de la recepție.

      Să sperăm că nu o să-mi pună vreo întrebare.

      După ce ies din clădire, schimb muzica din căști cu vocea ghidului care are o engleză stâlcită. Abia înțeleg ce-mi spune, dar nu mă las până când nu ajung unde mi-am propus.

      Vremea nu este prea prietenoasă. Norii gri s-au adunat pe cer, ascunzând soarele. E frig. Îmi trag mânecile hanoracului peste degete. Nu vreau să mă trezesc cu degetele degerate.

      Ghetele cu blană înăuntru îmi ajută picioarele să rămână calde și acum știu că am făcut o alegere bună cu această încălțăminte.

      Și pentru că așa pot să ascund cuțitul fără să-mi fac griji că o să mă tai.

      Blana este destul de groasă încât să țină loc de teacă lamei ascuțite și îmi face mai ușoară mânuirea armei.

      „ După douăzeci de metri luați-o la stânga."

      Douăzeci de metri?

      E cam devreme să-mi spună pe unde s-o iau când nici măcar la cinci metri distanță de destinație nu sunt.

      Ridic din umeri și schimb vocea enervantă cu muzica.

      Știu cât înseamnă douăzeci de metri. Apoi, o s-o iau la stânga.

      După aceea, o să-mi fie mai ușor să găsesc depozitul.

      Mașinile trec prin spatele meu. Se aud vreo două claxoane. Le ignor și îmi continui drumul, strângând între degete cureaua genții.

      Încă cinci metri și o să ajung în fața unei intrări între clădiri, ca un fel de uliță îngustă și întunecată.

      Se aud alți pași în urma mea, însă încerc să îi ignor și pe aceia. Dar este cam greu să ignori persoana care trece pe lângă tine ca o furtună și intră în acel pasaj.

      Umărul mă doare puțin de la impactul pe care l-a avut cu brațul bărbatului mascat care a trecut pe lângă mine.

      Îmi mijesc ochii și observ doar o mică parte din profilul lui, înainte să dispară. Nu poartă o mască care îi acoperă întreg chipul. E un fel de eșarfă neagră care îi ascunde doar partea de jos a feței: nasul și gura și se pierde sub gulerul hainei care presupun că este tot neagră.

       Rahat!

      Acum ce fac?

      Nu vreau să mă întâlnesc cu el.

      Cine știe ce specimen o fi? Nu sunt atât de pregătită de o confruntare și nu știu la ce să mă aștept de la unul ca el.

      Cert e că era tare grăbit.

***

      Nu am toată ziua la dispoziție să stau după un miracol. Știu că risc să fiu prinsă, dar nu am de ales decât să-mi urmez planul.

      Am nevoie de informațiile acelea, pentru a putea să trec la fapte. Nu am de gând să rămân prea mult timp prin locurile astea.

      Vreau să mă întorc acasă.

      Scot căștile din urechi, le răsucesc și le bag în buzunarul hanoracului. Telefonul îl bag în buzunarul mic al genții pe care o țin pe umăr.

      Trag gluga peste cap, bag mâinile în buzunare, unde e mai cald, că am simțit că îmi îngheață degetele și intru în acel pasaj.

      Ar trebui să pară o imagine obișnuită din afară. Doar o persoană curioasă, care vrea să exploreze împrejurimile și a găsit-o pe cea mai apropiată.

      Las în urmă sunetele orașului, mașinile, oamenii care merg pe stradă, forfota.

      E tare frig aici, respirația îmi iese în aburi și nici măcar nu respir pe gură. Semăn cu un taur furios căruia i s-a fluturat steagul roșu pe sub nas. Și exact așa mă simt acum. Furioasă, pentru că trebuie să mă ocup singură de toate, în loc să aștept după un semn de la Kowalski.

      Încep să mă doară picioarele la cât am mers pe jos. Bine că am pedometrul activat pe telefon și o să îmi fie de folos, după ce voi scăpa din locul ăsta.

      Număr pașii pe care îi mai am de făcut până la capătul tunelului. Pot vedea lumina, deși nu este prea puternică.

      Unu.

      Doi.

      Trei.

      Patru.

      Cinci.

      Șase.

      Șap...

      Mă opresc brusc, acoperindu-mi ochii cu brațul.

      Am ajuns într-un loc diferit de cel pe care l-am părăsit cu câteva minute mai devreme. Soarele își arată razele printre norii cenușii. E o lumină slabă, dar oferă și puțină căldură.

      Îmi mut privirea de la cer, căutând locul pe care l-am găsit când eram în camera de hotel.

      Fac câțiva pași în față, ieșind complet din pasaj. Merg pe o cărare noroioasă, dar noroiul este tare, parcă înghețat și răsar câteva pietre ascuțite, mari și mici.

      M-am săturat de mers, dar când dau o creangă uscată la o parte și mă zgârii în mărăcini, sâsâind din cauza usturimii, rămân cu gura deschisă. La propriu.

       În fața mea se ridică rămășițele unei clădiri din cărămidă și piatră.

      Arată de parcă ar fi trecut printr-un bombardament. A ars tot. Mai puțin pietrele, care încă susțin câțiva pereți.

      Mă apropii mai mult, privind în toate părțile, pentru a mă asigura că nu dau peste bărbatul misterios de mai devreme.

      Dau ocol clădirii, căutând un loc ceva mai acoperit. O să am nevoie de un perete întreg pentru a putea să am o legătură mai bună.

      Lovesc pietrele cu vârful ghetei, pășind cât de silențios pot, dar înjur când aud o creangă trosnind.

      Mă apropii precaută de peretele din cărămidă și îl ating, simțind răceala construcției. Și puțină umezeală. Îmi retrag mâna și o bag în buzunar, după ce mă asigur că nu cad pietrele pe mine dacă mă decid să intru.

***

      Am avut noroc să găsesc o masă care încă poate susține greutatea laptopului și a genții pe care le-am așezat pe ea. Obiectul e cam șubred, dar încă nu scârțâie.

      Din câte se pare, locul acesta a fost un depozit pentru oamenii ca Armaturov. Mesele și scaunele sunt din fier. Am văzut chiar și un lanț ruginit agățat de o grindă.

      Așez sulul lung de hârtie albă deasupra mea, îl prind în câteva sârme ruginite pe care le găsesc ușor în pereți și trag de sul în jos.

      Jumătate din perete este acoperit de hârtie albă, netedă. Mă întorc spre proiector și îl întorc spre perete. Apăs pe câteva butoane. Nu mă pricep la chestia asta, dar am urmărit câteva filmulețe pe YouTube și am văzut la școală când ne erau prezentate lecțiile.

      Mă întorc spre laptop, cuplez câteva cabluri și... Ecranul pâlpâie.

      Rahat!

      Oare dacă îi dau un pumn proiectorului, o să își revină?

      Nu am timp de dezbătut așa ceva. Mai umblu o dată la cabluri.

      Aha!

      Le pusesem invers. Roșu primul, galben și apoi cel verde. Le-am și încâlcit.

      De pe laptop apare imaginea pe peretele alb și se aude un sunet strident.

      Înjur în gând, apăs pe tasta mute, scot căștile și le conectez la laptop.

      Nu am mai făcut așa ceva și nu știu dacă o să funcționeze, dacă o să-mi răspundă, dar am riscat prea multe pentru a fugi acum.

      Îmi frec brațele cu palmele, în încercarea zadarnică de a le încălzi. Încep să tremur și dinții îmi clănțăne.

      După patru încercări mă gândesc că e cazul să renunț și mă pregătesc să desfac tot ce am făcut în ultimul sfert de oră.

      Dar fix când trag firul căștilor, se întâmplă minunea.

      Kowalski răspunde, un pic morocănos.

      Pe hârtia de pe perete apare imaginea unui bărbat înalt, încruntat, brunet și cu o barbă de câteva zile. Dacă îmi mijesc ochii, pot distinge și cercurile negre din jurul ochilor lui căprui.

      Dacă nu aș fi nervoasă, mi-aș face griji pentru el. L-aș întreba ce naiba a pățit de arată de parcă l-a lovit trenul.

      Îmi dreg glasul, lăsându-mi brațele să atârne pe lângă corp și cu greu rezist tentației de a mă strânge în brațe.

      — Bună ziua, șefu'!

      Îl salut cu un strop de veselie în voce, pentru că a funcționat planul meu la care nici nu m-am gândit prea mult. Să nu cumva să creadă că mă bucur să-l văd.

      — Unde naiba ești, Parker?

      Ochii lui se îngustează și pot vedea cum privește undeva în spatele meu.

      — Am găsit clădirea asta vai de mama ei și am zis să-mi încerc norocul. Dacă tot nu m-ai contactat ieri și am așteptat, fierbând în suc propriu.

      Vocea îmi devine tăioasă la ultima parte, însă nu mă obosesc să o dreg.

      Îl văd cum își prinde puntea nasului între degetul mare și arătător. Pieptul i se umflă în urma unui oftat. Își scutură capul, parcă prins într-o dilemă.

      — Îmi pare rău, bine? Am avut ceva de rezolvat, dar l-am trimis spre tine pe agentul de care ți-am spus când erai la cafenea.

      Îmi frec fața cu mâinile, mai stresată decât atunci când am dat proba psihologică.

      — De ce nu mi-ai dat un mesaj, ceva, care să-mi spună să nu mai aștept ca proasta?

      Respir cam greu și e doar din cauza felului rapid în care am rostit toată întrebarea. Acuzația.

      — Măcar ai citit mesajul pe care ți l-am trimis pe numărul de urgență?

      Acum vorbesc mai încet, încă temătoare că o să dau peste acel individ. Adică, că el o să dea peste mine, dacă se decide că ar fi amuzant să intre într-o clădire abandonată, arsă și șubredă.

      — Da, l-am citit. Ți-am spus, am avut ceva de rezolvat, dar în curând o să ajungă la tine și acel agent. Misiunea a suferit câteva modificări, pentru că cel pe care l-am trimis nu e cel pe care l-am plănuit eu, dar trebuie să am încredere în el, altfel suntem morți cu toții.

      Oftez cât de tare pot, simțind cum îmi ard plămânii.

      — Perfect! Ai trimis pe cineva pe care nu-l cunosc. Nici tu nu-l cunoști.

      Sunt terminată.

      Aveam nevoie de cineva în care să-mi pot pune încrederea.

      — Știi ce? Nu mai contează acum. Trebuie doar să-l văd și să mă asigur că mă poate ajuta.

      Înainte să mai spună el ceva, apăs pe un buton și conexiunea se închide.

      Am pierdut atâta vreme doar pentru o conversație pe care puteam s-o avem și la telefon. Dacă el se sinchisea să-mi dea un răspuns sau să mă sune.

      Dar nu, el e marele Kowalski, toți trebuie să aștepte după el, când el uită chiar și de cei câțiva agenți pe care îi are sub conducere.

      Înjurând în toate limbile pe care le știu, adun echipamentul și îl îndes înapoi în genată.

      Când dau să ies pe gaura care ține loc de ușă, simt cum vibrează telefonul în buzunar.

      Îl scot nervoasă și starea mea se înrăutățește când văd de la cine este mesajul.

Kowalski: ți-am citit mesajul și voiam să-ți spun că ai făcut bine că nu l-ai urmărit și să ai mare grijă dacă te mai întâlnești cu acel băiat de la cafenea

      Mi-nu-nat!

      Îmi spune asta de parcă nu aș știi ce trebuie să fac pentru a mă ține în siguranță.

      Închid telefonul fără să îi las vreun răspuns și părăsesc clădirea, întorcându-mă spre cărarea pe care am venit.

      Acum sunt mai atentă la mărăcini și la crengile aplecate care vor să-mi ia capul. Nămolul uscat se sfărâmă sub pașii mei.

      Mă întorc înapoi la camera de hotel, unde o să aștept o altă minune.

      Dar când ajung în confortul camerei, nimic nu mai contează.

      Mă descălțat, arunc genata pe unde apuc și cad pe pat, închizând ochii.