Emerson

       Înapoi la hotel, trec pe lângă recepție, direct spre lift. Urăsc spațiile înguste și mereu amețesc când sunt închisă între pereții metalici ai cutiei care urcă și coboară, dar închid ochii, număr până la zece și când se deschid ușile la etajul unde am camera, pot respira ușurată.

       Trei etaje și deja simt cum regret că am mâncat în urmă cu două ore. Până și cafeaua vrea să se întoarcă pe unde a intrat.

       Intru în cameră și fug la baie, lăsând ușa deschisă. Nu a fost o idee bună să mănânc acele clătite, dar nici nu puteam să stau nemâncată încă două ore, până când aș fi ajuns înapoi în siguranța camerei.

       De ce două ore?

       După ce am plecat de la cafenea, aruncam priviri peste umăr și am avut senzația că sunt urmărită. Poate că a fost doar privirea curioasă a acelui chelner drăguț. Sau, poate că am fost luată în vizor de altcineva.

      Așa că m-am plimbat pe străzile Moscovei, ascultând muzică în căștile fără fir.

      Am trecut pe lângă femeia îmbrăcată în haină roz, cu bietul cățel tras după ea într-o lesă. M-am abținut cu greu să nu mă aplec, să tai lesa cu cuțitul pe care îl aveam în gheată și să iau cățelul în brațe, fugind mâncând pământul.

      Niciodată nu o să am un animal de companie doar al meu, pentru că este mult prea periculos să mă atașez de cineva, chiar și animal fiind. Nu vreau să ajung acasă într-o zi și să-l văd cu gâtul tăiat.

      Doar când mă gândesc la asta și îmi apare acea imagine în minte, mă cutremur și simt cum încep să-mi dea lacrimile.

      Îmi șterg ochii furioasă, pornesc robinetul de la chiuvetă și arunc cu apă rece pe față. Nu sunt obosită, deși mă simt stoarsă de puteri.

      Reușesc să țin fierea în gât, o înghit și făcând mâinile căuș, le umplu cu apă rece și beau două guri. Încă mă arde gâtul, dar măcar nu mai simt că o să vomit din secundă în secundă.

      Chiar și din baie reușesc să aud zgomotul făcut de ușile liftului și îmi simt umerii încordați. Am uitat ușa de la intrare deschisă.

      Scot capul pe după ușa băii și privesc spre holul luminat slab, la coridorul pe care trec doi bărbați. Trec amândoi pe lângă camera mea, dar pot vedea cum unul dintre ei se oprește doar o secundă, privind înăuntru.

      Rahat!

      Ies din baie, alerg spre ușa deschisă și o închid fără să îmi pese dacă acei bărbați mai sunt pe afară.

      Rotesc de două ori încuietoarea, trag de clanță și după ce mă asigur că nu poate trece nimeni de ușă, mă întorc spre patul așezat lângă fereastră.

      Oricine ar încerca să intre peste mine, ar trebui să spargă ușa. Și ar atrage atenția. Și mă îndoiesc că ar vrea să fie aruncat după gratii.

      Deci, pot să stau liniștită măcar până când o să mă sune Kowalski să-mi spună planul lui.

      Am mai spus că sunt paranoică, dar nu pot risca nimic.

      Sunt singură într-un oraș străin, într-o țară străină.

      Pentru oamenii obișnuiți nu ar însemna mare lucru. Pentru că ei nu trebuie să privească mereu peste umăr.

      Și dacă Raphael nu ar fi vorbit despre o parte din misiune la telefon, nici eu nu m-aș fi uitat.

      Plus, mă aștept să mă ciocnesc din clipă în clipă de acel bărbat din limuzină.

      Mă trântesc pe scaunul de la biroul improvizat, scot un telefon pliabil din geamantan și desfac clapeta, tastând numărul de urgență al Căpitanului.

      Poate că nu e mare lucru, dar îi spun despre bărbatul din limuzină. Îi spun despre ochii pe care i-am văzut și care m-au dus cu gândul direct la el.

      Îi spun și despre chelnerul care m-a privit ciudat doar câteva minute.

      Și ca să mai destind atmosfera, îi spun și cum am vrut să fur un cățel.

      Trimit mesajul, care este destul de lung, fără să îl mai citesc o dată. Șeful va înțelege.

      După ce mesajul este trimis, îl șterg de la mesajele trimise ale telefonului, împreună cu numărul lui Raphael și rup telefonul în două, aruncându-l înapoi în geamantan. O să-l arunc la gunoi când voi ieși din cameră. Nu vreau să fie găsit de vreo cameristă băgăcioasă.

      Îmi simt inima bătând nebunește, dar nu am niciun motiv să-mi fac griji. Sunt sănătoasă tun. Atât la cap, cât și la corp. Că mai am un os sau două rupte, ori o încheietură fracturată... Asta e altă treabă. Riscurile meseriei, cum se spune.

      Mă întind în patul king size, privind tavanul. Nu am ceva mai bun de făcut până când mă contactează șeful.

      Oare cât timp i-o lua să citească mesajul, să-l șteargă, să distrugă telefonul și să-și facă temele?

      Poate să privească camerele de supraveghere de pe stâlpi, are acces ușor la ele. Pentru că are un alt agent infiltrat la securitate.

      Cred că FBI este mai corupt decât orice soldat sau mafiot rus, ori orice alt mafiot.

      Cum poți avea agenți ascunși atât de bine în cușca lupului?

      Nu și-a dat nimeni seama?

      Dacă nu au făcut-o până acum, cred că o vor face mai târziu.

      Sper că eu îmi voi lua zborul până când se va întâmpla asta.

***

      Mă trezesc când aud telefonul sunând și sar din pat.

      Ce naiba s-a întâmplat?

      Învârtindu-mă prin cameră, găsesc telefonul aruncat pe taburetul de la picioarele patului.

      E telefonul personal, deci m-am speriat degeaba. Dacă era Căpitanul, ar fi sunat pe unul dintre telefoanele de urgență. Am vreo trei în geamantan.

      Am distrus doar unul.

      Iau telefonul, respirând ușurată când văd numele mamei pe ecran.

      Dar simt o stare de agitație când îmi amintesc că nu am primit până acum o veste de la Raphael.

      — Bună, scumpo!

      Mă așez înapoi pe pat, ducând telefonul la ureche după ce aud vocea mamei.

      — Bună, mama! Ce faceți?

      Știu că este și mătușa, sora ei, acolo. Nu îi aud vocea, dar știu că au început să petreacă mai mult timp împreună. Mai ales după ce a plecat tata.

      — Noi suntem bine. Mătușa te salută și spune că îi este dor de tine.

      Clipesc de câteva ori, încercând să alung lacrimile care amenință să apară. Vocea mamei este gâtuită și pot vedea cu ochii minții cum ochii ei sclipesc cu lacrimi.

      — Și mie îmi este dor de voi.

      Inspir, privind în sus. Așa reușesc să opresc lacrimile, deși pieptul mă doare.

      — O să ne vedem curând.

      Mă las din nou pe spate, punându-mi un braț peste ochi.

      — În legătură cu asta...

      Oftez din nou, ignorând să privesc la orice mă înconjoară. Ascult sunetele de pe partea cealaltă a firului, unde știu că mama așteaptă să vorbesc.

      — Nu știu cât de curând. Știi că nu am voie să-ți spun mai multe. Dar...

       Mă ridic din nou de pe pat, stând pe marginea lui. Nu am o poziție demnă de o lady, dar nici că-mi pasă. Nu are cine să mă vadă. Și mama a renunțat de mult să-mi mai spună cum să stau.

      — Când mă voi întoarce, vom lua cina împreună. Toate trei.

      Este o promisiune pe care mi-o fac mie în primul rând. Pentru că am nevoie de ceva care să mă țină pe linia de plutire.

      Știind că am la cine să mă întorc acasă, voi încerca să dau tot ce am mai bun pentru a le putea vedea.

      — Te așteptăm oricât este nevoie, Em. Știi că suntem alături de tine chiar și cu gândul. Și... Em... Ne rugăm pentru tine.

      Rămân cu ochii fixați pe peretele din fața mea, incapabilă să îmi scot din minte ultimele ei cuvinte.

      Se roagă pentru mine.

      Asta e tot ce am nevoie pentru a știi ce am de făcut în continuare.