Până în octombrie, starea sufletească a lui Adel era la pământ. Se simțea ca și cum se prăbușea într-o spirală fără control, într-un abis fără fund. Acești monștri îi uciseseră fiul și mama, după care o bătuseră fără milă de nenumărate ori. Acum era convinsă că îi luaseră până și speranța de a se mai afla vreodată alături de Methu. Ura care începu să-i roadă sufletul în acea teribilă zi în care fusese capturată creștea mult mai repede decât noua ființă care i se plămădea în pântec. Plângea fără oprire, căci, căutând o rază de speranță, nu era în stare să vadă nici una.

Nu putea nici măcar să iubească pruncul nevinovat din pântecul ei. Pentru Adel, acesta nu era decât un prilej de amintire a lucrurilor care-i fuseseră luate.

— Nu-i voi lăsa să-mi ia și mai mult, se hotărî ea.

Așteptă până rămase singură, apoi luă un cuțit de pe tejgheaua din bucătărie. Îi venea greu să creadă că lucrurile ajunseseră atât de departe. Se întreba cu ce scop fusese cruțată, dacă acum nu-i mai rămânea decât experiența acestei disperări atroce. Știa că Dumnezeu o salvase, dar simțea că nu mai poate continua să trăiască. Aducându-și încet cuțitul în dreptul pântecelui, închise ochii și se rugă ca Dumnezeu s-o ierte.

— Mamă! Oprește-te! strigă Christina dând buzna în cameră și luă cuțitul din mâna mamei sale.

Adel izbucni în lacrimi și se prăbuși la pământ. Christina plângea acum și ea împreună cu mama ei.

— Mamă, ce faci? Nu poți să-ți faci una ca asta. Iar copilașul ăsta nu a făcut nimic rău. E nevinovat.

   Adel fu copleșită. Plânse vreme de ceasuri îndelungate și cuvintele Christinei îi răsunau în minte. Îl imploră pe Dumnezeu s-o ierte și-și mărturisi ura pe care o simțea pentru cei care o țineau ostatică. Începuse să-și dea seama că această ură ajunsese aproape să distrugă o ființă inocentă, la fel cum luptătorii jihadului făcuseră cu ea. Simți că această revelație o trezi la realitate și chiar dacă nu încercă imediat sentimentul iertării față de cei care îi făcuseră atât de mult rău, știa că trebuie să lase ca harul lui Dumnezeu s-o vindece. Ura ei zădărnicise puterea vindecătoare a iubirii lui Dumnezeu, pe care acum începea să o experimenteze.

Adel începu să-și mângâie pântecul și să-i vorbească micii făpturi dinăuntrul ei. Fiind convinsă că era vorba de o fetiță, o boteză cu numele de Sarah.

— Sarah, te rog iartă-mă. Te rog, iartă păcatele mamei tale. Tu n-ai greșit cu nimic. Tu ești binele care se poate ivi dintr-un întuneric atât de negru. Te iubesc.

Un nor negru se ridica, parcă, și se îndepărta, în timp ce Adel continua să se roage și să i se adreseze lui Sarah. Înainte, se gândise la acest copil nenăscut ca la un alt dușman, copilul celui care îi ucisese propriul fiu. Acum își dădea seama, însă, că era copilul ei și creația lui Dumnezeu. În timp ce-și îmbrățișa ambele fiice, simți creându-se o legătură instantanee.

A doua zi, Adel puse mâna pe o foaie de hârtie, știind că trebuia neapărat să găsească o cale de a vorbi cu Methu. Trebuia să-i comunice cele întâmplate și să-l implore s-o ierte. Chiar dacă nu avea să se mai gândească la ea ca la soția lui, ea avea să-l înțeleagă și nu avea să-i poarte pică. Îl iubea și-și dorea nespus de mult să fie din nou lângă el. În timp ce scria, lacrimile se amestecau cu cerneala, murdărind scrisoarea. Adel se întreba dacă el va reuși să deslușească rândurile. Când se opri din scris, scrisoarea avea șase pagini. Pentru Adel aceasta era cea mai importantă și dureroasă scrisoare de dragoste scrisă vreodată. O împătură cu grijă și o ascunse, rugându-se ca ocazia de a i-o trimite lui Methu să se ivească în curând.

În 24 decembrie, toți prizonierii fură obligați să lucreze pe o plantație de cocotieri. Munca era dificilă, mai ales pentru Adel, a cărei sarcină era deja în șase luni. Prizonierii își dădură seama că era Ajunul Crăciunului și cu toții se lăsau în voia amintirilor de la sărbătorile trecute. În acea seară, atunci când Adel începu să fredoneze încet melodia colindului „Noapte de vis", i se alăturară și ceilalți. La puțin timp după aceea, cu toții cântau versurile colindului, în timp ce gardienii îi ascultau, plini de suspiciune și cu chipuri severe. Fiecare știa la ce pericole se expuneau cântând tradiționalul colind despre Hristos. Era foarte probabil să fie bătuți, însă nici unuia dintre ei nu părea să-i pese. Bucuria cântecului merita riscul pedepsei.

Cântară până târziu în noapte și se lăsară pradă amintirilor despre familiile lor. Fizic rămăseseră captivi, dar sufletele lor fură eliberate de cântările pe care continuau să le înalțe către rai.

În dimineața care urmă, plânseră împreună, vărsând lacrimi de tristețe și de bucurie, jelindu-și starea de captivitate, însă așteptând plini de speranță să vină vremuri mai bune și nu aveau să uite niciodată Crăciunul pe care îl petrecuseră împreună pe plantație.

La 18 martie se născu Sarah. Acum, că pruncul venise pe lume, Christina simți că veni vremea să-i spună mamei sale următoarele:

— Trebuie să încerci să pleci de aici. Numai tu și Sarah. Trebuie să pleci. Dacă nu, vom muri aici cu toții.

— Nu te pot părăsi, Christina. N-o să te părăsesc niciodată, își asigură Adel fiica.

— Mamă, ascultă-mă. Trebuie să pleci, insistă copila cea înțeleaptă. Almin niciodată nu ne va lăsa să plecăm împreună. Dar dacă pleci tu cu Sarah, va crede că vă întoarceți. Dar să n-o faceți. Duceți-vă la tata. El se va întoarce după mine. E singura noastră șansă.

Adel știa că fiica ei avea dreptate, dar nu-și imagina cum ar putea pune în practică o astfel de idee. Nu știa sigur nici măcar dacă Methu ar primi-o înapoi. Și acum mai trebuia s-o îngrijească și pe Sarah. Adel pur și simplu nu avea curaj să pună la cale evadarea cât timp mai rămâneau atâtea întrebări fără răspuns.

Apoi, în aprilie, Adel primi și răspunsul pe care îl aștepta. Purtase asupra ei vreme de mai bine de șase luni scrisoarea pe care i-o scrisese lui Methu, rugându-se și sperând să se ivească o cale de a o trimite. Într-o după-masă, în timpul vizitei unor copii din sat, Adel prinse ocazia mult așteptată. O cunoștea pe una dintre fetițe și-și făcu în liniște drum până la zona în care se juca grupul de copii. Pe furiș, cu o mișcare grăbită, îi dădu scrisoarea fetiței pe care o cunoștea și o rugă să se asigure că scrisoarea va ajunge la Methu, soțul ei. Copila luă scrisoarea cu un gest firesc și făcu un semn aprobator din cap.

Adel se întoarse acasă, rugându-se ca scrisoarea să ajungă în mâinile lui Methu, ca acesta s-o ierte și s-o mai iubescă încă. În fiecare zi Adel cerceta cu privirea satul, sperând ca fetița să vină din nou în vizită. Câteva zile mai târziu, așteptarea ei avea să se sfârșească.

— L-ai întâlnit pe Methu? I-ai dat scrisoarea de la mine? o întrebă pe copila căreia îi încredințase scrisoarea, imediat ce o întâlnise.

— Da, i-am dat-o lui Methu. Și chiar în clipa în care i-am dat-o, am primit de la el asta.

Adel fu peste măsură de uimită să primească scrisoarea din mâinile fetei. Methu îi scrisese încă de dinainte de a primi scrisoarea de la soția lui. Adel își putu da seama după plicul decolorat și după marginile lui uzate că și Methu purtase cu el plicul înainte de a-l putea trimite, la fel cum făcuse și ea cu scrisoarea ei. Dădu să citească rândurile pe loc, dar se răzgândi rapid. Dacă Methu o ura? Dacă luase în căsătorie o altă femeie? Emoțiile pe care le simțea îi dădeau o senzație de vertij, în timp ce se întorcea, alergând, la locuința ei, desfăcând plicul. Inima îi sări o bătaie în timp ce ochii îi căzură pe următoarele cuvinte:

„Adel, ai putea avea zece copii de la zece bărbați diferiți și tot ai fi soția mea. Nu mai ții minte ce ți‑a spus pastorul? Numai Dumnezeu ne mai poate despărți acum.
Te iubesc.
Methu"

Acum Adel își primise răspunsul, deci își putea pune la cale evadarea.