Adel și Christina fură puse să stea în fața tuturor prizonierilor.
Comandantul se adresă creștinilor astfel:

— În curând vom fi nevoiți să le transportăm pe Christina și pe Adel până la Dahma ca să-l întâlnească pe soțul ei creștin.

Zvonul dătător de speranță al vizitei lui Methu se răspândise deja printre prizonieri. O cunoșteau pe Adel. Dacă o vor lăsa să plece, nu-și va găsi liniștea până nu va ajuta la eliberarea tuturor celor ținuți acolo împotriva voinței lor. Adel avea să fie portița lor de scăpare.
Comandantul continuă apoi cu o amenințare deja familiară:

— Adel și Christina vor fi întrebate dacă vor să plece cu Methu sau să rămână aici cu voi. Dacă oricare dintre cele două vor alege să plece cu Methu, atunci vă vom omorî până la unul.

În timp ce ieșea, comandantul se aplecă în fața unei micuțe care nu avea mai mult de cinci ani. Scoțându-și cuțitul din teacă și punându-l la gâtul fetiței care tremura ca varga, adăugă plin de răutate:

— Chiar și pe tine.

Creștinii rămaseră încremeniți, cu ochii la Adel. Se întrebau cum va putea ea lua o astfel de decizie? Și se mai întrebau și ce ar face ei dacă s-ar afla în locul său. Adel știa că nimeni nu ar învinui-o dacă ar alege să plece împreună cu fiica ei și cu Methu.
Dar înainte să apuce să dea un răspuns, comadantul rosti:

— Să mergem.

Acum? Adel nu avusese nici cea mai vagă idee că Methu le aștepta deja. Totul se desfășura într-un ritm prea alert. Ar fi avut nevoie de timp ca să se roage și să se gândească dacă musulmanii ar fi în stare într-adevăr să-i ucidă pe toți prizonierii creștini sau dacă fusese totul o cacialma și nimic mai mult. Cum ar putea fi în stare să-i întoarcă spatele lui Methu? Dar cum să ia o decizie care ar putea însemna moartea celorlalți prizonieri?

Până să-și dea seama ce se întâmplă, se afla deja în drum spre camera unde Methu era așezat pe un scaun, împrejmuit de ofițeri. În timp ce intrau, comandantul îi șopti la ureche lui Adel:

„Ține minte: dacă vreunul dintre voi se întoarce cu el, voi ucide fiecare prizonier. Și nu doar pe ei, ci și pe Methu. Jur că-l voi ucide și pe el."

Cuvintele de gheață ale ofițerului îi dădură lui Adel fiori pe șira spinării și îi alungară din minte orice gând că ar putea să fie o cacealma din partea lui. Adel putea să vadă suferința din ochii lui Methu și cât de mult tânjea acesta să se afle din nou alături de soția și de fiica lui!

Ultimele luni trebuie să i se fi părut lungi cât o viață de om, dar acum era plin de speranță. Era, de asemenea, hotărât – și Adel știa că Methu își făcuse această promisiune sieși – să nu iasă din cameră decât însoțit de cele două.

Tot ce putea face Adel era să se roage ca Dumnezeu să-i dea putere.
Un ofițer se prezentă sub numele de domnul Said și, fără să ezite, întrebă:

— Adel, vrei să pleci cu Methu sau să rămâi în Salubi?

Adel știuse că întrebarea urma să fie, cuvânt cu cuvânt, aceasta. Fusese cu exactitate instruită ce răspuns trebuia să dea. Încercă să vorbească, dar buzele i se mișcară fără să poată scoate vreun sunet. Dl. Said repetă întrebarea puțin mai tare.

— Adel, vrei să pleci cu Methu sau să rămâi în Salubi?

Adel se uită direct la Methu, care se întreba de ce soția lui avea nevoie de atât de mult timp pentru a răspunde.

— Methu... lacrimile i se rostogoleau pe obraji în timp ce rostea, cu o voce sufocată, cuvintele. Nu pot veni cu tine.

Methu era gata să sară de pe scaun până la Adel ca să o întrebe de ce; Said, însă, îl reținu, nelăsându-l să răspundă, și îi puse imediat aceeași întrebare și Christinei.
Adel încă plângea când își privi fiica, nefiind sigură de răspunsul pe care aceasta urma să-l dea. Nu avusese timp să stea de vorbă cu Christina și acum era convinsă că cei care îi țineau prizonieri aveau cu adevărat de gând să-i ucidă pe ostatici dacă oricare dintre ele ar fi plecat cu Methu. Dar cum ar fi cu putință ca fiica ei în vârstă de nouă ani să poată înțelege ce consecințe grave ar avea decizia de a pleca împreună cu tatăl ei?

— Nu pot veni cu tine, tati. Îmi pare așa de rău...

Christina hohotea, încercând cu disperare să-și ceară iertare de la tatăl ei și să-i explice acestuia situația.

Domnul Said îi întrerupse grosolan:

— Iată. Am terminat. Nu mai avem ce discuta. S-a înțeles?

Adel și Christina primiră permisiunea de a sta de vorbă cu Methu timp de cinci minute sub supraveghere strictă și primind ordinul categoric de a nu-și rosti nimic în șoaptă. Ignorând acest ordin, Adel vorbea șoptit, rugându-se ca cei ce se aflau de pază să nu o audă.

— Methu, a trebuit să răspund astfel. Au amenințat că-i ucid pe ceilalți dacă venim cu tine. Te rog, nu-mi purta pică. Atâta vreme cât mai respir, nu-mi voi pierde speranța. Știu că într-o zi vom fi din nou împreună.

  Methu își privi frumoasa soție și îi văzu suferința din privire, admirând-o pentru curajul ei. Nu avea ce să spună. Își privi doar familia și răspunse simplu:

— Înțeleg.

Întâlnirea se sfârși la fel de repede pe cât și începu. Adel împreună cu fiica ei fură scoase din cameră. Adel dădu să se întoarcă pentru a-l mai vedea o ultimă dată pe Methu, dar comandantul reuși s-o prindă mai întâi pentru a-i aplica o lovitură de pumn într-o parte.

— Nu te mai uita la el, șuieră printre dinți. Nu-i decât un copil de-al lui Isus. E un porc.

Cu speranțele distruse, lui Adel nu-i mai rămânea decât să se întrebe ce-i va aduce ziua de mâine. Nu putea decât să plângă.

În următoarele câteva săptămâni, Adel se ținu cu dinții de speranța că într-o zi va fi din nou împreună cu Methu. Acest gând o ajuta să îndure nesfârșitul chin al captivității și-i oferea un lucru de care să se agațe, chiar dacă nu era decât un vis îndepărtat.

Apoi, în 10 aprilie, visul ei se transformă într-un coșmar...

— Adel, începu comandantul, m-am hotărât ce să fac în privința ta. Mi-ai dat multă bătaie de cap și, evident, ne creezi numai probleme. M-am hotărât să-i dau voie unuia dintre soldații mei să te ia de nevastă. Poate că el va putea să te țină sub control.

Adel nu-și putea crede urechilor.

— Nu mă pot căsători cu nimeni! Sunt deja soția lui Methu!

— După cum ți-am mai spus. Methu nu e un bărbat. Este un porc. Și nu-i recunosc uniunea cu tine. Dacă refuzi să te căsătorești cu omul pe care l-am ales pentru tine, atunci o să-i las pe toți să se bucure de tine.

Comandantul nu mai accepta nici o discuție și Adel își dădu seama, după expresia neclinitită de pe chipul lui, că vorbea serios. Nu era nici o altă cale de ieșire.

Adel merse la celelalte femei prizoniere și le imploră să-i sară într-ajutor. Știa că nu puteau face mare lucru, dar spera ca acestea să protesteze alături de ea împotriva unei căsătorii impuse cu forța. Dar celelalte femei nu scoaseră nici o vorbă, temându-se pentru propriile lor vieți. Într-un final, una dintre ele îi spuse:

— Dacă nu te măriți cu unul dintre ei, s-ar putea să ne violeze și să ne omoare pe toate.

Adel era distrusă. Încercase din greu să stea alături de aceste femei și acum se simțea pur și simplu trădată de ele. Începu să plângă:

— Cum mă puteți transforma într-o marfă pe care s-o vindeți numai ca să vă scăpați pielea?

Celelalte femei nu făceau decât să-și ceară iertare, în timp ce plângeau și se țineau strâns unele de altele. Știau că nu va fi ultima dată când una dintre ele va fi forțată să se căsătorească.

Când ea și Christina fură nevoite să se mute împreună cu Almin, noul soț, Adel credea că situația nu va putea fi mai rea. Dar se înșela. Câteva luni mai târziu, Adel rămase însărcinată.