Un pic de curaj.

Un pic de curaj.

Un pic de... la naiba!

-- Nu pot să fac asta Beth, zic eu dintr-o dată întorcându-mă înapoi spre amica mea.

-- Scump-o, nu poți să-l eviți pe Alek în următorii doi ani, încercă Beth să mă încurajeze. Tot o să trebuiască să vorbești cu el la un moment dat.

Alek era la intrarea în clasă vorbind cu o fată. Părea că se înțeleg super bine.

-- Uite vezi? îi zic lui Beth arătându-i cu degetul spre cei doi. Se poate împrieteni ușor cu oricine.

Mă duc la dulap, îl deschid și îmi iau cărțile. Când închid ușa, îl văd pe Alek sprijinit de dulapul alăturat, uitându-se la mine zâmbind.

-- Pari cam tristă prințesă, ce ai pățit?

-- Nu sunt tristă, doar că nu mă simt prea bine, îl mint.

Trec pe lângă el, însă nu fac mai mult de doi pași și simt cum își pune mâna peste umerii mei, mergând alături de mine.

-- Ești liberă diseară?

Întrebarea lui mă ia pe nepregătite. Nu știu ce să-i zic. Pe de-o parte, vreau să ies cu el și să ne distrăm așa cum o făceam înainte, însă pe de altă parte nu aș vrea să ies de teama că sentimentele mele pe care le aveam pentru el ar putea reapărea.

-- Nu cred, i-am promis lui Beth că mă duc cu ea la mall să-și caute o rochie pentru nunta mamei ei.

Mă simt prost că trebuie să-l mint, însă nu vreau să risc să mă-ndrăgostesc iar de el și după să mă aleg cu inima frântă.

-- Pot să vin cu voi, știi că mă pricep la d-astea.

-- Nu e nevoie, ne descurcăm, zic eu, plecând cât mai repede de lângă el.

Îl văd pe Adam vorbind cu Anastasia și mă duc la ei. Se vedea de la depărtare că nu știa cum să scape de ea, așa că decid să îi dau o mână de ajutor. Mă apropii de el, îl iau de mână și îi zâmbesc brunetei din fața mea.

-- Ți-l aduc înapoi într-o secundă, zic și îl trag după mine.

Fata își dă ochii peste cap și pleacă supărată spre laboratorul de fizică.

-- Nu trebuie să-mi mulțumești, îi zic lui Adam care încă era confuz.

-- Pentru? Puteam să o fac și singur să plece, zise el. Doar sunt un "criminal", toți se tem de mine.

-- Ți se pare că îi e cuiva frică de tine? îl întreb pufnind în râs.

-- Nu prea, zice el trecându-și mâna prin păr.

-- Ești un fel de Ted Bundy din San Jose, zic reușind să scot un zâmbet de la el.

Mergem pe hol, până aproape de clasă acolo unde ma apucă de mână și mă trântește de un dulap, sprijinindu-se în brațul stâng și ridicându-mi privirea forțându-mă să mă uit în ochii lui albaștrii ca marea.

-- Ce vrei de la mine de fapt? mă întreabă el micșorând distanța dintre buzele noastre.

-- P-poftim? întreb confuză.

-- Nu sunt prost Isis, te tot ții după mine dintr-un motiv, care e ăla?

I se vede furia din ochii.

Îl împing, brunetul ducându-se câțiva pași în spate. Se uită uimit la mine.

-- Nu vreau nimic de la tine, voiam doar să te cunosc și să fim prieteni, dar văd că nu știi ce înseamnă aia prietenie, zic și intru în clasă.

Merg printre bănci până găsesc un loc liber într-o bancă de la geam. Mă așez lângă fereastră și îmi deschid agenda și scot un creion pentru a desena ceva. Peste aproape un minut scaunul de lângă mine este târât în spate, iar Adam se așează lângă mine. Nu trebuia să îmi ridic privirea ca să știu că el e, îi simțeam parfumul.

Nu după mult timp intră și profesorul de desen în clasă. După ce ne-a dat tema, toți ne-am apucat de lucru mai puțin Adam. Simțeam privirea insistentă a băiatului de lângă mine.

-- Poți să nu te mai uiți așa insitent? De când ai venit te uiți la mine, fără să zici nimic, zic în șoaptă.

Nu zice nimic. Doar se uită la mine.

UGH! Băiatul ăsta reușeste să mă scoată din minți.

După ce se termină ora, mă ridic și ies afară din clasă. Mă duc la dulap, îmi las lucrurile acolo și apoi ies din școală. Adam se ținea după mine.

Mă opresc pe o bancă.

Adam se pune în fața mea.

-- Ce vrei?

-- Am venit să o luăm de la capat, zice el așezându-se lângă mine.

Deschid gura să zic ceva, insă Adam mă întrerupe.

-- Înainte să mai întrebi de ce ce vreau sa o luăm de la capăt vreau să îmi cer scuze pentru mai devreme, nu trebuia sa fiu așa răutăcios.

Se poate simți o urmă de regret în vocea sa, dar nu știu dacă să am încredere în el sau nu.

-- Bine, îți mai dau o șansă, zic iar el mă îmbrățișează.

-- Bună sunt Adam, îmi întinde mâna.

-- Isis, încântată de cunoștință, îi strâng mâna într-un salut.

Îi sună telefonul. Se ridică, se îndepărtează puțin de mine și după răspunde la telefon. Nu pot să aud ce vorbește dar pare supărat. Închide și vine înapoi lângă mine.

-- E totul în regulă?

-- Da, doar niște probleme acasă, zice el încercând să-mi zâmbească. Hai să mergem la o plimbare prin parc.

--Bine, zic eu și ne ridicăm amândoi de pe bancă.

Tot drumul spre parc am încercat să-l cunosc mai bine, și pot zice că acum îl cunosc mai bine decât majoritatea din acest oraș care îl cataloghează ca și "criminal". Încă nu l-am întrebat nimic legat de subiectul ăsta pentru că nu vreau să îl supăr. O să aștept să îmi zică el.
Nu îi știu povestea, dar intr-o zi o să o aflu.
Și o să aștept ziua aia toată viața dacă e nevoie.