Mă uit pentru a nu știu câta oară în telefon.

Măresc viteza pașilor imediat cum ies pe porțile școlii. Simt cum câteva lacrimi mi se scurg pe obrajii palizi. Îmi cer scuze de la o persoană de care m-am izbit și trec strada în grabă. Eram la o stradă distanță de spital. Când ajung, intru și mă duc la recepție.

-- Bună ziua, zic eu sacadat, îmi puteți spune în ce salon e Zack Davies? o întreb pe asistentă.

-- Încă nu a ieșit din operație, dar puteți aștepta în salonul 236, spune ea.

Mă îndrept spre salon, trecând pe lângă asistente și alți oameni necunoscuți care se plimbau pe holuri. Nu credeam că o să mă mai întorc vreodată în locul ăsta care smulge orice fărâmă de bucurie din mine. Ei bine, am ajuns. Salonul 236. Trag aer în piept și apăs pe clanță. Știu că nu e nimeni în salon momentan, dar nu am tocmai amintiri plăcute aici. Intru și mă așez pe scaunul din fața patului. Mă uit în jur și realizez că în afară de faptul că acum e un televizor în cameră nu s-a mai schimbat nimic altceva, camera e la fel cum mi-o amintesc.

Mereu am urât spitalele, auzi doar vești proaste când ajungi aici.

Peste vreo jumătate de oră de așteptat ușa salonului se deschide. Un asistent împingea scaunul cu rotile pe care se afla Zack, slăbit de puteri, cu câteva copci la cap și încheieturile bandajate. Asistentul îl ajută să se pună în pat, iar apoi părăsește salonul. Zack își ridică privirea din podea și mă vede.

-- Parcă le-am zis să nu te cheme, zice el pufnind nevos.

-- Ce a fost în capul tău când ai făcut toate astea?, îl întreb eu sprijinindu-mi coatele pe genunchi.

-- Nu e treaba ta ratat-o, zice el.

Credeam că a trecut peste perioada asta. Nu mă așteptam să încerce iar să-și ia viața după ce a început să se ducă la psiholog. Ușa salonului se deschide din nou, iar pe ea intră doctorul.

-- Scuze de deranj dar putem vorbi puțin afară, vă rog? mă întreabă el iar eu mă ridic de pe scaun, ieșind pe hol.

Doctorul se așează în fața mea, ținând în mână niște foi. Scrie ceva pe ele, iar apoi își îndreaptă privirea spre mine.

-- Știu că treceți printr-o perioadă dificilă, dar ai putea să vorbești cu el și să îl faci să realizeze că ceea ce face nu este bine? Este a zecea oară când ajunge aici de anul trecul încercând să se sinucidă.

-- Știu, a început să meargă la psiholog acum vreo trei luni, zic eu.

-- Pe foaia asta ai niște pastile care o să îl ajute cu recuperarea, ai grijă să le ia. O să îl ținem sub supraveghere noaptea asta, iar mâine poate fii externat.

--Bine, mulțumesc, zic eu iar acesta pleacă.

Intru iar în salon și îl văd pe Zack cum își scoate o țigară din pachet. Mă apropii de el și i-o smulg din mână.

--Ești nebun? Nu poți fuma aici.

-- Încă nu ai plecat?

-- Nu Zack, nu am plecat, zic eu aruncând țigara la coșul de gunoi. Fie că-ți convine sau nu trebuie să mă suporți.

-- Când pot să plec din locul ăsta deprimant?, se văicărește el.

-- Dacă nu ți-ai fi tăiat venele nu ai mai fi ajuns aici.

-- Mereu ai fost așa enervantă?

-- Mereu ai fost așa idiot? răspund eu și el își dă ochii peste cap. Acum îmi spui de ce ai făcut asta?, îl mai întreb odată sperând să obțin un răspuns, însă tot ce obțin de la el e un oftat.

Îmi trag scaunul lângă pat. Mă așez și mă uit la el. Nu am înțeles niciodată de ce nu mă suportă. Când eram mici eram foarte apropiați, însă cu timpul lucrurile s-au schimbat.

-- Știi că atunci când am fost în depresie lucrurile nu erau deloc ușoare pentru mine, nici acum nu sunt și încă cred că odată ce o să mor toate astea o să se termine, însă încerc să mă fac bine pentru tine.

-- O să te faci bine, zic eu forțând un zâmbet.

Dacă ar fi cineva care poate trece peste orice rău în lumea asta, acea persoană e Zack. El a trecut destul de repede peste accidentul de anul trecut față de mine.

E 15:46. Zack mânca un măr pe care i l-am adus de la cantină în timp ce se uita la uimitoarea lume a lui Gumball. După ce termină de mâncat vine o asistentă ca să îi dea pastilele.

-- M-am plictisit, zice el la un moment dat. Ai o foaie?

Mă întind după ghiozdan și scot o agendă și un pix, pe care i le înmânez. O deschide și se uită prin ea. Se oprește la o schiță a unui portret.

-- Chiar te pricepi la desen, zice el apoi dă la o pagină goală.

-- Nu mă consider o artistă așa bună, zic eu încrucișându-mi brațele.

-- De ce te desconsideri atât de mult?

-- Nu mă desconsider, doar zic adevărul.

-- Ce încâpățânată ești, zice el iar eu îl ignor.

Pe seară, am început să ascultăm muzică. Nu am mai petrecut de mult atâta timp împreună cu Zack. Cea mai mare greșeală din viața mea e că l-am lăsat să treacă singur prin multe probleme. Nu o să îl mai las să-și facă rău.

Nu o să mai fac asta.

O să îi fiu alături de acum.