„ Uită-te înainte cu speranță, nu în urmă cu regrete "

Privesc geamurile înalte ale clădirii din fața mea și nu-mi vine să cred că eu chiar mă aflu în acest loc. Academia P&D este instituția cu cea mai urâtă legendă. Se spune că acum sute de ani, pe locul unde este construit castelul a fost un cimitir, iar spiritele lor au rămas închise pe holurile acestuia. Vrăjitoarele Academiei, au ținut un ritual pentru a le alunga, dar tot ce-au reușit a fost de a le închide în vechiul turn, împreună cu regele moroilor. De mii și mii de ani se dă o luptă între cei din instituție și lumea de afară, cea care aparține întunericului. Moroi, vampiri, strigoi, demoni și nu în ultimul rând îngerii negri. Deși toată lumea are impresia că moroii și vampiri sunt același lucru, se înșală. Moroii sunt copii ce au murit nebotezați, uciși sau înmormântați de vii, se spune că aceștia plâng noaptea și își cer botezul. Aceștia nu beau sângele oamenilor, ci îi omoară, spre deosebire de vampiri ce se hrănesc cu sângele oamenilor. Se spune că dacă un animal sare peste groapa unde este cadavrul, acesta se transformă. Academia ne ajută să ne formăm puterile, să învățăm să le controlăm pentru că dacă facem totul de capul nostru riscăm să ivim un amalgam de lucruri rele.

Ating domol clanța, simțind cum un fior îmi acaparează corpul, totul este așa ciudat. Mă simt de parcă am mai trăit momentul acesta o dată. Simt cum un gol de emoție se formează în stomacul meu, atunci când porțile se deschid, lăsând la vedere sutele de adolescenți, împărțiți pe grupe, ce își exersează puterile. Curtea este imensă, plină de alei înconjurate de iarba verde, tunsă proaspăt și de mici copăcei în diferite forme, dacă din afara porților pare un simplu castel uitat, ei bine din interior este în ansamblu schimbat. Ferestrele sunt mari, iar geamurile sunt pictate în albastrul cerului, cu mici dungulițe albe, formând tot felul de simboluri ce presupun că mai devreme sau mai târziu le voi învăța. În stânga mea se află turnul cel mare, locul în care este interzis să pășești, fiind păzit de un dragon ce se învârte nestingherit în jurul acestuia. Ușile sunt înalte, de culoare maro, având inscripționat pe ele P&D, locul în care o să mă formez ca vrăjitoare, noua mea casă patru ani de acum înainte.

Înaintez printre grămezile de adolescenți, ajungând în fața intrări, îmi apropii mâna de clanță, dar ea se deschide înainte să o ating, scârțâind. În spatele acesteia mă întâmpină o femeie frumoasă, creolă, îmbrăcată cu un costum de culoare roșie, părul brunet, lung și drept, ce îi este lăsat în vânt, iar dacă mă iau după trăsăturile feței, are în jur de treizeci și doi de ani. Îmi face semn să o urmez pe holul lung și plin de tablouri cu fel și fel de creaturi fantastice, vrăji și rune pentru vânătorii de umbre. Tocurile ce se izbesc de parchet, acaparează cu sunetul lor tot holul, auzindu-se cu ecou, transmițându-mi tone de fiori în tot corpul. Intrăm în birou, fiind uimită de mărimea acestuia, culorile predominante sunt vișiniul și albul ce se potrivesc armonios în această încăpere. Mobilierul este vișiniu, cu mici imprimeuri albe, iar pereții sunt de un alb imaculat.

          — Domnișoară West, bine ați venit! exclamă femeia brunetă din fața mea.

          — Bine v-am găsit, răspund încercând să-mi dau seama dacă eu îi știu adevăratul nume. Mă simt onorată să fiu una dintre noii studenți a-i academiei dumneavoastră, adaug zâmbindu-i.

          — Și noi ne bucurăm că ne-ai ales, ai să vezi că o să-ți placă aici, spune, așezându-se pe scaunul de la birou. Te rog, ia loc, mi se adresează și aprob printr-o înclinare a capului.

          Iau loc pe fotoliu, așteptând ca dânsa din fața mea să se prezinte, eu încă nu știu cine este.

          — Oh, scuze, am uitat să mă prezint, numele meu este Esmeralda Ross și sunt directoarea acestei instituții, spune întinzând mâna.

          — Încântată! exclam, prinzându-i mâna.

          — Acum că ne cunoaștem, o să-ți aduc în vedere două reguli mari și late ale acestei academii, prima dintre ele și cea mai importantă este să stai departe de turnul vechi al castelului, sunt multe lucruri neștiute despre el, iar a doua regulă este să nu părăsești curtea sau să inviți în instituție pe nimeni de afară, altfel mă văd nevoită să aplic detenții, ce diferă în funcție de cât de gravă este situația, răspunsul ei este unul serios, simțind cum mă privește până în adâncul oaselor.

          Optsprezece ani am locuit printre oameni, ascuzându-mi puterile, luând din sentimentele și trăirile lor. Pentru mine locul acesta unde îmi pot folosi puterile este ceva nou, poate vă gândiți care a fost viața mea până în prezent. Păi la patru ani familia mea a murit și am fost adoptată de niște oameni bogați ce au avut grijă în permanență de mine și de educația mea, ei au plecat cu treabă în New Orléans și nu s-ai mai întors, lăsându-mă în grija bunicii ce a decedat în urmă cu câteva luni. Am luat decizia de a învața aici pentru a fi pe lângă persoane exact ca și mine, am trăit toată viața cu sentimentul că sunt diferită. M-am ascuns între cărțile prăfuite ale bibliotecii nevrând a interacționa cu cineva. Toată lumea mă știa drept ciudata de la B. Poreclă pusă imediat ce una dintre colegele mele a aflat că am puteri supranaturale. Important este că totul s-a întâmplat în ultimul an și ca n-am fost nevoită să plec fiind căutată de cine știe ce vânători sau de savanți.

          — O să respect regulile și nu o să mă aventurez în afara porților, am venit aici pentru a îmi îmbunătății puterile, nu pentru a fi exilată, rostesc, scoțând un zâmbet din partea acesteia.

          — O să vezi că totul va fi bine, acum, ca am terminat cu prezentările, o să-ți arăt camera de cămin în care vei locui patru ani de acum înainte, îmi comunică, pe un ton blând.

          Poate până la urmă locul acesta nu este așa de rău. Sper din tot sufletul ca aici să mă integrez mai bine decât în partea cealaltă.

          O urmez pe Esmeralda pe holul de unde am venit, până ce ieșim din clădire. Privesc cerul ce a prins o culoare închisă, semn că se va apropia furtuna. Toată lumea de afară, a început să se retragă în sălile de curs, iar unii în camerele lor. Vântul a început să bată, iar eu regret decizia de a mi lua pe mine o rochie până deasupra genunchilor, ce nu se mulează. Perfect, asta mai îmi trebuia acum, să le ofer priveliște tuturor din cauză că nu mă pot îmbrăca și eu cu blugi ca toți oamenii.

          Picăturile mici de ploaie se izbesc violent de acoperișul clădiri, fulgere împânzesc cerul, făcându-mă să mă cutremur. Dacă un lucru urăsc, acelea sunt fulgerele, sunetul tunetului ce le urmează m-a înfricoșat încă de mic copil. Noapte în care mi-am pierdut părinții a fost plină de fulgere, vânt și ploaie, trauma de atunci a rămas și acum întipărită în sufletul meu. 

          Ajungem în fața căminului, urmând-o înăuntru. Observ uși pe ambele părți ale culoarului, și ce mă miră este faptul că băieții și fetele stau în același loc, ba chiar și în aceleași camere. Înaintăm printre grămezile de persoane, ajungând în dreptul unor scări. Se întoarce către mine, dându-mi o cheie.

          — Camera ta este la etajul doi, numărul 209, spune, făcându-se nevăzută prin mulțime.

          Oh bun, am de cărat un bagaj două etaje, abia acum începe distracția. Pun piciorul pe prima treaptă, ridicând cu ambele mâini valiza.

          — Ai nevoie de ajutor? întrebarea mă lasă fără suflare, din cauza sperieturii.

          Mă întorc către persoana respectivă, constatând că este un băiat de vârstă cu mine, sau puțin mai mare. Încerc să-i răspund, dar tot ce reușesc este să-l analizez din cap până în picioare. Trăsăturile feței sunt proeminente, părul blond îi este prins într-un coc mic, ochii de culoarea smaraldului ce te face să te blochezi doar privindu-i, iar buzele formează o linie perfectă. Nu știu de ce, dar dintr-o dată mă simt intimidată de prezența lui, asta pentru că poate este prea aproape de mine.

          — Deci? Te ajut? întreabă, dar tot ce pot să fac este să aprob printr-o înclinare a capului. Ești mută? adaugă chicotind.

          — Nu, reușesc să spun ceva într-un final.

          Băiatul ridică valiza de parcă nu ar avea trei tone în ea, începând să urce scările. Îl urmez îndeaproape, trecând pe lângă și mergând în fața lui. Ajungem la etajul doi, lăsând bagajul jos, vrând să continue drumul.

          — Este în regulă, mă pot descurca și singură de aici, rostesc în timp ce mă pierd din nou în ochii săi.

          — În regulă, ne vedem la cină, blondo, aprobă, coborând scările.

          Trag de mânerul bagajului, târându-l după mine până în fața camerei cu numărul 209. Apăs clanța, ușa deschizându-se și lăsând la iveală o cameră enorm de mare, mobilată cu bun gust. Mă așteptam să fie o cameră mică, cu două paturi, o fereastră și un dulap, dar nu pot spune că mă plâng, nu mi-am imaginat vreodată că o să arate așa. Pășesc în cameră, analizând-o cu atenție, trei paturi mari sunt lipite de peretele din stânga mea, fiecare având așternuturi de culoare diferită, negru, mov și unul având pernele roz, iar pătura albă cu desene roz pe ea. Cel cu așternuturile negre și cel cu cele roz, probabil sunt ale fetelor, deoarece sunt nefăcute. Cel mov este intact, de la perne până la pătura de pe el.

          — Bună, numele meu este Isra, se adresează una dintre fete.

          Isra este brunetă, cu ochii mari și verzi, slabă, nu foarte înaltă, iar talia îi este de invidiat, atât pe brațul stâng cât și pe cel drept, are un tatuaje ce momentan nu știu ce simbolizează, unul dintre ele este o aripă de înger având lângă ea scris ceva, dar nu îmi pot da seama ce, iar celălalt este chipul unei femei, desprinsă dintr-un trib indian. Poate cu timpul voi afla și semnificațiile acestora.

          — Iar eu sunt Iris, se adresează și cea de a doua fată.

          Iris este șatenă, cu ochii căprui, buzele mari, slabă și spre deosebire de Isra, ea nu are tatuaje ce să-i acopere vreo părticică din piele. Ambele fete îmi par de treabă, dar aștept să văd cum vor decurge lucrurile pe viitor.

          — Mă numesc Ramya, și de astăzi voi fi colega voastră de cameră, mă prezint la rândul meu fetelor.

          — O să ne distrăm împreună, ai să vezi, spune Isra, făcând cu ochiul.

          — Ea este pusă pe distracție mereu, mă lămurește Iris.

          Înseamnă că o să mă distrez acești patru ani și nu am să stau închisă într-o cameră cu cărți prăfuite în brațe, încercând să învăț anumite ritualuri. Iris și Isra par că se cunosc de mult timp și sper să mă pot integra și eu în prietenia lor. Un tunet mă face să tresar și pot să jur că am văzut niște ochii roșii privindu-mă din pădure. Locul acesta pare din ce în ce mai înfricoșător. În minte mi se redă regula numărul doi spusă de directoare, nimeni nu iese din curtea castelului și nimeni nu este invitat înăuntru. Deci atâta timp cât eu nu pășesc în afara palatului, sunt în siguranță. Privirea îmi rămâne blocată pe locul unde acum câteva secunde am văzut acei ochi, fetele observând asta și venind către mine.

          — Ai pățit ceva? mă întreabă Iris, panicată.

          — Mi s-a părut că cineva se uita la mine din pădure, rostesc, acum uitându-mă către ele.

          — Probabil unul dintre moroi, vampiri, îngeri negri sau chiar un demon, mă lămurește Isra, dezinvoltă. Dar atâta timp cât nu părăsești palatul, nimic rău nu ți se poate întâmpla, adaugă la fel de lipsită de grijă.

          Eu tocmai am fost privită de o creatură din afara regatului, ce mi-a transmis un sentiment de teamă, acaparându-mi tot corpul, iar fetele tratează asta ca pe un lucru obișnuit. Cred că acesta este abia începutul tuturor peripețiilor ce mă așteaptă!