Stau de trei minute în picioare, la marginea scărilor, privindu-l cum își face de cap la mine în bucătărie. Face ceva de mâncare, asta e sigur. Nu cred că am m-ai văzut bărbați care să gătească.

Se întoarce spre mine și îmi zâmbește atât de cald. Zâmbetul lui e cel mai dulce și frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

Dar tot nu pot uita că el este cel care a vrut să mă omoare seara trecută. Mai bine zis a încercat.

— Masa este gata, poți să cobori scările. Nu mușc, deocamdată. Și îmi face semn spre masă.

Nu mișc. Nu fac nimic. Pur și simplu stau și mă uit la el constant.

— Dacă nu cobori, vin eu și te aduc aici. De data asta zâmbetul lui s-a șters. E serios.

— Și în același timp îmi mai bagi vreun cuțit în coaste? Am niște replici de mai bine nu le ziceam.

— Iubito, dacă mai vrei cuțite introduse în tine, doar roagă mă, dar nu în coaste. Ci prin alte găurii.

— Ești nebun! De ce nu m-ai omorât când ai avut ocazia? Mai bine tac.

— Unde mai era distracția dacă erai moartă? Prefer să trăiești și să mă bucur de tine.

Se îndreaptă spre mine și nu apuc să spun nimic că m-a ridicat, ca pe un sac de cartofi, peste umăr.

— Lasă-mă jos! Țip în timp ce el mă duce în bucătărie.

— Dacă te m-ai miști sau țipi, te leg la gură. Și asta nu ar fi convenabil pentru nici unul. Și să nu uităm de rana aia frumoasă pe care o ai, asta înseamnă să te i-au ușor. Măcar la început.

Prefer să tac, decât să mai facă ceva nebunul ăsta. Cum ajung eu în situații de genu?

Mă așează pe scaun în fața unei farfurii. Mă simt ca un copil.

E liniște. El tace, nu spune nimic. Dar eu sparg tăcerea.

— Cine ești? Și de unde mă știi? Tonul meu e ușor nervos dar asta nu pare să-l afecteze.

— Vei afla totul la momentul potrivit. Acum mănâncă.

Nebun.