Niah

Parchează mașina și iese. Imi scoate și mie centura ca după să mă i-a în brațe și să ne îndreptăm spre ușă.

Intrăm în casă și mă duce la etaj.

Mă simt ca o handicapată. Nu pot face nimic. Și de ce? Pentru că am făcut un accident de mașină nenorocit. Acum trebuie să stau într-un scaun cu rotile și să simt cum în interiorul meu crește un copil făcut dintr-o greșeală.

Mă întinde în pat și mă sărută pe obraz, voiam să mă feresc doar că nu am destulă energie. Mă învelește și după mă lasă în dormitorul întunecat și liniștit.

E seară, târziu și întuneric. Nu îmi place liniștea. Nu îmi mai place nici de mine.

Peste două luni.

Niah

Copilul crește, crește și crește.

Stau în scaunul cu rotile în bucătărie cu radiografia băiatului nostru în mână. Zender a ieșit să vorbească la telefon.

Am aflat că Xenia este cuplată cu Devon și sunt plecați într-o vacanță.

Măcar ea să fie fericită.

În ultimele două luni Zender nu mă lasă să fac nimic singură, nici măcar baie.

Nu vreau stilul ăsta de viață.

Când am fost la doctor și mi-am mai făcut niște analize, am aflat că sunt doar 5% șanse să-mi revin și să fiu capabilă să merg din nou. 5%.

M-am gandit de câteva ori cum mi-ar fi fost viața fără toate astea.

Fără Zender, fără copil, fără accident și fără această viață.

Mereu m-am gândit că viața e frumoasă indiferent de circumstanțe. Dar în circumstanțele actuale nu vreau vreau să mă bucur de viața asta. Nu are de ce.

Oamenii mor repede, și 80% din populație moare din cauze naturale, ca și moartea din cauza bătrâneții sau cele din accident. Foarte puțin mor din cauza sinuciderilor.

Viața mea s-a schimbat prea repede. Vreau doar să se termine. Să sfârșesc povestea asta. Să sfârșească totul. Totul începând cu mine.

Dacă eu sfârșesc această poveste, acest coșmar, poate Zender își va gasii o soție potrivită lui. Nu una ca mine.

Oare vreau să sfârșească totul? Oare vreau să se termine această poveste și să pun stop acestui coșmar teribil? Oare sunt în stare?

Pun radiografia pe masă și iau cuțitul care stă lângă o farfurie.

Mă uit atentă la obiectul ascuțit care poate termina multe, care poate să mă scoată din Iad și să mă ducă în Rai.

Încep să-mi mișc degetele pe vârful acestuia și într-un final îl îndrept spre gât.

Îl poziționez corect și mă uit la ușă, nu vreau să vină, nu vreau să știu că știe că mi-am luat suferința.

Într-o fracțiune de secundă, văd cum sângele îmi curge pe umăr ca după pe rochia de un albastru marin.

Duc cuțitul spre piept și în câteva secunde simt o durere înfiorătoare și insuportabilă în piept.

Arunc cuțitul înainte ca totul să se lumineze.

Tatăl meu îmi spunea că atunci când oamenii sunt pe cale să moară văd alb. Asta văd eu. Alb. Alb și un tărâm minunat.

Mor.

Sunt pregătită.

Am fost pregătită.

Îmi pare rău Zender.

Îmi pare rău copilul meu, se pare că mama ta nu e puternică.

Nu ai mamă.