Peste o săptămână.

Zender

Mă ridic din pat și mă duc la baie. Îmi fac un duș rapid și după cobor în bucătărie. Beau un pahar de apă și merg să mă schimb.

M-am îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de trening, un tricou alb și o pereche de adidași.

Cobor, îmi iau cheile și mă îndrept spre mașină.
Când vreau să intru și să pornesc mașina, telefonul îmi sună insistent.
Devon.

Îi răspund și pare mai fericit.

— Ce dracu vrei?

Îl întreb în timp ce pornesc mașina.

— Umm.. A-și vrea să te rog ceva, îmi ești dator!

Îmi dau ochii peste cap în timp ce ies pe poartă.

— Ce vrei?

— A-și putea să-mi iau câteva zile libere?

— Câte zile?

— 14, vreau doar două săptămâni. Atât.

— Bine, am treabă acum. Pa.

Și îi închid. Nu am timp de prostii.

Aseară m-a sunat doctorul și mi-a zis că Niah s-a trezit. Era târziu și de asta m-a chemat azi, abia aștept să o văd. Nu am anunțat-o pe Xenia, încă, dar o să-i spun după ce își mai revine Niah.

Ajung la spital și mă îndrept spre salonul ei.
Doctorul abia iese și îmi zâmbește când mă vede.

— Bună ziua domnule Toress.

Îi zâmbesc și dau din cap.

— Cum se simte?

— Se simte bine, doar că este într-un scaun cu rotile, o să-și revină doar că trebuie multă răbdare, cât despre sarcină, vă rog să veniți pentru încă un consult luna viitoare.

— Sigur. Mulțumim.

Intru în salon și o văd pe Niah așezată pe un scaun cu rotile și o asistentă lângă ea.

Asistenta pleacă și eu rămân cu Niah. Își ferește privirea de a mea.

Mă apropii de ea și încep să-i împing scaunul spre ieșire.

Nu vorbește, gest ce mă enervează dar prefer să nu zic nimic. Și așa îi este greu.

Ieșim din spital după o ultimă conversație cu doctorul.

Ajunși la mașină, deschid portiera și o iau în brațe, așezând-o pe scaun și punându-i centura.

Iau scaunul și îl bag în portbagaj, ca după să mă urc la volan.
Intru în mașină și o pornesc. În câteva minute ies din parcarea spitalului și mă concentrez pe drum.

Îmi întorc capul pentru câteva secunde uitându-mă la ea.

Stă cu capul rezemat de geamul portierei și se uită atentă la drum. Prefer să nu-i spun nimic deoarece înainte să plecăm, doctorul ne-a anunțat că starea ei stabilă, dar poate fi și sensibilă.

— Cum e copilul? Mă întreabă într-un final.

A descis să rupă ea tăcerea de data asta.

Zâmbesc cald și continui să fiu atent la drum.

— E bine. Nu a pățit nimic. Doctorul a zis că a fost bine ca ai purtat centura. Îi răspund fără să-mi iau ochii de pe drum.

Nu mai raspunde. A oftat ușurată și și-a întors privirea din nou la drum.

Nu îmi place să o văd așa, neajutorată.

— Vei sta la mine. Cu mine.

Nu se mișcă, pur și simplu stă și ascultă toate zgomotele care le fac mașinile de pe stradă.