Ținuta mea pentru seara asta este o rochie neagră mulată pe corp și o pereche de pantofi cu toc înalt.

Îl aștept pe Zender să ajungă. Între timp mă gândesc cum de am fost de acord cu această petrecere. Nu sunt genul de femeie care să meargă la petreceri de genu. Probabil o fac pentru el.
Rochia mi se pare prea scurtă și prea mulată, mi-e frică să nu fie prea decoltată, dar era singura rochie mai elegantă pe care o aveam în dulap. Și asta din cauza Xeniei.

Trec douăzeci de minute și într-un final, în fața casei oprește o mașină de culoare albă, din ea coboară Zender cu un buchet de trandafiri albi. Preferații mei.
Închide portiera și se apropie de ușă. Eu ies în prag așteptându-l.
Când ajunge în fața mea, îmi întinde buchetul de trandafiri cu un zâmbet larg pe față.

— Arăți minunat. Spune asta și mă cercetează din cap până în picioare.

I-au buchetul de flori zâmbind.

— Mulțumesc, dar de unde știai că trandafiri albi sunt preferații mei?

Se oprește din a mă inspecta și se uită la ochii mei.

— Iubito, știu mai multe lucruri despre tine decât știi tu. Și îmi face semn spre masină.

Prefer să nu mai spun nimic și să îi joc jocul. E deștept dar pot fi și eu deșteaptă.
Intrăm în mașină, el la volan și eu pe scaunul de lângă. Nu știu unde mergem dar sper să merite. Nu m-am pregătit și aranjat pentru nimic.
E ora 20:23, afară e întuneric și pe stradă nu mai sunt alte mașini, sau poate nu le observ eu. În mașină este liniște. Nu îmi place liniștea când sunt emoționată.
Încep să-mi strâng mâinile în poală și să mă uit pe geam.
El observă și de data asta, rupe el tăcerea.

— Nu trebuie să ai emoții. Și își pune mâna pe piciorul meu gol, gest care mă face să mă mai liniștesc.

— Dar am. Dacă nu m-am îmbrăcat corespunzător, sau dacă nu o să mă comport cum trebuie? Mă simt ca un copil de șapte ani care are emoții în prima zii de școală.

— Iubito, cred că te-ai îmbrăcat chiar mai corespunzător, arăți incredibil, abia aștept să o rup de pe tine. Și îmi zâmbește cald.

Mă întorc ca să nu observe ca sunt îmbujorată, dar cred ca și-a dat seama deoarece a început să râdă haotic, fapt ce mă face să râd și eu.
Radem ca doi proști.

Peste câteva minute ajungem la o vilă foarte mare. Zender oprește mașina și coborâm, în față ne așteaptă un tip, probabil un prieten de-al lui.
Mă apucă de mâna și continuă să meargă. Îi face semn tipului și băiatul începe să meargă în direcția opusă a vilei, în spate.
Am foarte puțină încredere în Zender, sper să nu mă facă să o pierd.

— Unde mergem? Îl intreb în timp ce intrăm în vilă.

Ne oprim în fața unei uși mai mari, de dincolo auzinduse muzica și voci.

— Niah, fi atentă, nu vorbi cu nimeni și dacă vezi ceva neobișnuit anunță mă. Bine?

— Bine.

Și după mă i-a iar de mâna și intrăm în sala plină de lume. Sunt o mulțime de persoane care vorbesc intre ei, un tip de petrecere la care nu prea obișnuiesc să merg.
Zender începe să zâmbească, un zâmbet fals, zâmbesc și eu.
Ne pierdem prin mulțimea de oameni, el ținându-mă strâns de mâna. Mă simt destul de protejată în preajma lui. Iubesc sentimentul ăsta.

Un bărbat se apropie de noi, un bărbat de vreo 78 de ani. Se pare că îl cunoaște pe Zender la cum îi zâmbește. Un zâmbet bolnav și psihopat, nu îmi inspiră încredere.

Își dau mâna și după bărbatul pleacă. Toți oamenii de aici sunt ciudați?