~ALI~

„Durere. Lacrima este testamentul unui îndrăgostit."

https://youtu.be/XGWJZuejTcc

***

O secundă a fost deajuns să piardă totul şi să alunece în întuneric. Cum poate un bărbat să fie ucis, dar totuşi să trăiască? Sufletul îi este îngropat lângă ea, însă trupul continuă să îi cutreiere fără destinaţie. Deschide cutia de catifea şi priveşte ore în şir inelul, care trebuia să fie pe degetul ei. Frânturi i se desprind din minte şi iau formă în faţa ochilor săi precum o realitate proprie.

- Ali, se aude vocea fetei ca un ecou pierdut. 

- Neylan, balerina mea, strigă bărbatul, însă imaginea fetei dispare. Se uită în toate părţile, căutând-o, dar tot ce vede este întunericul.

Se trezeşte brusc! Se uită în jur şi realizează că totul a fost doar în mintea lui. Răsfoieşte albumul împânzit de fotografiile fetei cu zâmbet larg, iar vinovăţia începe să îi devoreze sufletul. E vina lui. Trebuia să o protejeze. La un moment dat îşi aruncă ochii din nou spre inelul, care era menit să le lege destinele şi chipul lui Neylan îi apare ca un fulger. Stă în faţa lui, privindu-l tandru, după care mâna i se opreşte în dreptul pieptului său. Bărbatul simte fiecare vibraţie, presându-i întregul corp, însă nu realizează că totul este doar o iluzie a propriei suferinţe, a propriei minţi condusă de durere.

- Iubirea mea, se aude din nou vocea fetei. Ştiu că îţi doreşti, dar nu a venit încă timpul. Mai ai încă multe de făcut aici, continuă ea, privindu-l blând pe bărbatul blond. Vei salva vieţi, te vei îndrăgosti.

- Singura de care voi fi îndrăgostit eşti tu, o corectează el.

- Te vei îndrăgosti de femeia, pe care acum o urăşti. Dar...o vei pierde la fel de repede. 

Ea îi atinge apoi obrazul, făcându-l pe tânăr să închidă ochii şi să îşi lase nările inundate de parfumul fetei cu ochii mari. Într-o secundă, prezenţa iubitei sale dispare, iar el pică în abis. Se trezeşte, respirând ritmat şi căutând din nou în jur cu privirea. Închide albumul şi capacul cutiei de catifea şi le aşează la locul lor, pe noptiera, aflată lângă pat. Se ridică şi se postează în faţa oglinzii, fiind conştient că vede doar o umbră a sa, cu sângele care îi fierbe în vene. 

- Eşti un om fără trecut. Eşti mort, îşi repeta zi de zi, sperând că va alina durerea pierderii femeii pe care o iubea. 

Uneori în sticlă vede chipul ei, care se apropie de spatele său masiv. Aceasta îi cuprinde pieptul cu palmele ei mici, fine. El îşi ridică braţele până la nivelul pieptului ca şi cum le-ar împreuna cu ale fetei. Îşi întoarce capul într-o parte, simţind, trecător, respiraţia ei caldă lângă ureche. Într-o secundă prezenţa ei iar dispare. Bărbatul se simte blestemat. Toţi cei dragi îi sunt smulşi din braţe. 

***

Am învăţat să trăiesc cu aceste răni, care nu se vor vindeca poate niciodată. I-am jurat în acea zi cu mâna pe cruce că îi voi face să plătească pe cei care i-au tăiat aripile îngerului meu. Setea de răzbunare mă macină, însă până voi fi pus în faţa lor, trebuie să îmi servesc ţara şi să o protejez de teroriştii, care ne atacă oraşele. Scos brusc din cercul gândurilor, aud vocea lui Can, care probabil mă întreba pentru a nu ştiu câta oară dacă sunt bine.

- Domnule comandant, sunteţi bine?

- Da, îi răspund scurt, întorcându-mi capul spre el.

- Doamnă locotenent, încearcă Mert să i se adreseze.

- Să nu aud un sunet despre ce s-a întâmplat în camera de pregătiri! spune aceasta autoritar, privindu-ne pe fiecare în parte. 

- S-a întâmplat ceva acolo? încearcă soldatul meu să destindă atmosfera tensionată.

- Domnule comandant! Pregătiţi-vă. Ne apropiem de locul ambuscadei, se aude vocea lui Savaş, care se afla la volanul camionetei.

- Am înţeles. Toată lumea ştie ce are de făcut? întreb pentru ultima dată, asigurându-mă că fiecare dintre ei îşi ştie îndatoririle.

- Da, domnule comandant! spun toţi în cor, după care Savaş opreşte maşina. Coborâm din camionetă, pregătindu-ne pistoalele cu amortizor şi împărţindu-ne în echipe pentru a putea elimina ţinta într-un timp eficient.

- Mert, Cahit şi Bariş am nevoie de ochii voştri pe partea cealaltă a şoselei. Can, ştii ce ai de făcut, îmi întorc privirea spre el preţ de câteva secunde.

- Am înţeles, domnule! spun băieţii, împrăştiindu-se.  

- Domnule comandant, transportul este la doi kilometri, zice Ateş, verificând telefonul.

- Bine, Ateş, Savaş verficaţi perimetrul. Nu vrem musafiri nepoftiţi, spun eu, iar băieţii se conformează, pregătindu-şi poziţiile.

- Eşti pregătită? o întreb pe Kathrine, primind un răspuns foarte sigur. 

- Întotdeauna, spune ea, îndreptându-se spre marginea şoselei.

- Să începem, zic, păşind în spatele unui copac şi urmărind fiecare mişcare din raza mea vizuală.

Privesc în jur şi îmi observ camarazii în poziţie, fiind gata de operaţiune. În scurt timp, maşina care transportă arme se face văzută la capătul şoselei. Era urmată de încă două autoturisme blindate. La vederea lor, Kathrine sare pur şi simplu în faţa primei maşini, forţându-l pe şofer să frâneze brusc. Cu părul răvăşit şi haina pe jumătate ruptă se apropie de uşa din stânga, iar unul dintre bărbaţii aflaţi pe bancheta din spate deschide portiera. Coboară şi se îndreaptă spre ea, cu paşi grăbiţi, analizând în acelaşi timp cu privirea împrejurimile. 

- Can, rostesc agitat prin staţia radio.

- Îl am în vizor, comandante, se aude răspunsul lui, ceea ce m-a liniştit pentru o secundă. 

Continui să privesc mişcările acelui bărbat până când ajunge în dreptul ei. Se opreşte brusc scoţând un pistol, moment în care eu transmit prin staţie soldaţilor să stea pe poziţii. Omul se plimbă în jurul lui Kathrine, având o oarecare suspiciune în acţiuni. Face semn celorlalţi să coboare din vehicul, aceştia supunându-se imediat. 

- Câţi sunt? întreb prin staţie.

- Trei, în a doua blindată, transmite Bariş.

- Doi în camionul cu arme, domnule, spune Can.

- Patru în raza vizuală, comandante, răspunde Mert.

- Nimeni nu se mişcă din poziţie până nu dau eu semnalul, ordon prin staţie. 

- Ce avem aici? Te-ai rătăcit, scumpo? o întreabă el, prinzându-i bărbia între degete, însă femeia nu schiţează niciun gest de respingere.

- Cred că a avut o noapte lungă în pădure, şefule, se aude vocea unuia dintre indivizi.

- Aşa să fie? adaugă omul, atingându-i talia, dar Kathrine îi apucă încheietura, răsucindu-i braţul la spate şi lipindu-i ţeava pistolului de gât. Aruncaţi armele, altfel îi veţi aduna creierul de pe şosea.

- Şefule, lasă-mă să o împuşc pe căţeaua asta! se ambalează unul dintre transportatori.

- Căţeaua asta o să îi zboare creierii şefului tău! Aruncaţi armele! strigă, ţinând în continuare pistolul lipit de capul acelui individ. Toţi îşi îndreaptă puştile spre ea, însă nu încep să tragă, fiind opriţi de vocea bărbatului, care începuse să simtă frica pe propria piele. 

- Lăsaţi armele, vociferează el, speriat că s-ar putea alege cu un glonţ. 

După ce indivizii îşi coboară armele, ieşim în şosea, pentru a-i putea reţine. Mert şi Bariş se apropie de ei pentru a le confisca armele, însă în cască aud vocea lui Ateş, agitată.

- Domnule comandant, se apropie încă trei blindate. 

- Cât de aproape sunt? întreb, fiind mai preocupat de musafirii ce aveau să sosească, decât de cei pe care i-am prins deja. 

- Mai puţin de un kilometru. Am reuşit să număr doar şapte, dar cu siguranţă sunt mai numeroşi.

- Păstrează-ţi poziţia. Savaş, vom avea nevoie de tine aici.

- Am înţeles, comandante! spune el prin staţie.

- Băieţi, avem companie. Cahit, Bariş fiţi cu ochii pe ei, ordon, privindu-i pe indivizii, care stăteau încătuşaţi. Mert şi Kathrine, noi îi vom întâmpina pe oaspeţi.

- Domnule comandant, ţinta se apropie, rosteşte Ateş prin staţie. Trei sute de metri. Două sute de metri, continuă numărătoare. O sută de metri.

- Acum! strig, urmând ca ambuscada să aibă loc. 

Bărbaţii din acele maşini coboră, trăgând gloanţe în toate părţile. Mă feresc de rafală, rostogolindu-mă după camioneta plină cu arme, fiind imediat acompaniat de Savaş, care apare la umărul meu. Aud vocile acelor terorişti, dar şi zgomotul asurzitor al armelor, care nu încetează să împrăştie moarte. Îi fac semn camaradului meu, pentru a ne putea acoperi unul pe altul, în momentul când vom ieşi să atacăm. Când sunt pregătit să dau semnalul, în stânga mea, observ cum Kathrine, cade pur şi simplu secerată de un glonţ.

- Kathrine! strig din toţi plămânii, colegii mei făcând acelaşi lucru.

- Sunt bine! încearcă ea să nu ne distragă atenţia de la misiune. E doar o zgârietură! ţipă, pentru a acoperi zgomotul creat de ceea ce se întâmpla în jur.

- Can! spun prin radio, soldatul recepţionând imediat. Trebuie să ajung la ea. Eşti ochii mei!

- Am înţeles, comandante! încheie bărbatul, după care eu îmi apuc puşca doar cu o mână, fiind pregătit când ajung lângă ea, să o trag după prima maşină blindată.

- Savaş, foc de acoperire. La trei, adaug scurt.

- Da, domnule, aprobă şi se aşează în poziţie.

- Trei! spun, apoi încep să fug către ea, auzind în urma mea zgomotul armei lui Savaş. În cale îmi iese unul dintre indivizi, ţintindu-mi capul, însă este imediat doborât de un glonţ, ce i-a străpuns scalpul. Eu îmi continui drumul, ştiind că Can îmi ţine spatele, iar când ajung în dreptul lui Kathrine, o trag de braţ după botul maşinii blindate.

- Ah, exclamă ea de durere, apăsându-şi rana din umăr, în timp ce eu caut un loc prin care ar fi putut ieşi glonţul. Ah, la naiba! se abţine cu greu să nu explodeze de durere.

- E înăuntru, o informez, însă ea refuză să stea deoparte. 

- Bandajează-mă, o să fiu bine! strigă către mine, în jur făcându-se linişte de mormânt. 

- Can! spun prin radio, însă nu primesc răspuns. Savaş, Mert! Recepţionaţi! strig din nou prin staţie, însă nu primesc niciun sunet. 

Mă ridic de lângă Kathrine şi păşesc uşor, vrând să văd ce se întâmplă, dar îi găsesc pe băieţii mei înconjuraţi de cel puţin douăzeci de terorişti, înarmaţi până în dinţi. Observ diferenţa numerică destul de mare, analizând în acelaşi timp situaţia şi făcând un plan de scăpare. 

- Credeai că voi pica atât de uşor în capcana ta, domnule comandant? se aude vocea unui bărbat, care se strecoară printre teroriştii, care aveau armele îndreptate spre camarazii mei. Eşti inteligent, dar nu suficient.

- Hasan, îi rostesc numele, îndreptându-mi paşii lenţi spre figura sa, oprindu-mă însă la câţiva metri distanţă de el. 

- Probabil te întrebi cum am făcut asta. Ştiam că transportul a fost interceptat de armata turcă, aşa că am plănuit o ambuscadă. 

- Dă-mi drumul! protestează Kathrine, în timp ce este împinsă lângă ceilalţi.

- Dacă vreunul dintre ei păţeşte ceva, spun eu, prinzându-i agresiv gulerul, moment în care unul dintre oamenii lui îşi îndreaptă arma spre mine. El îi face semn să lase puşca, după care îşi focusează din nou atenţia asupra mea.

- Ce se va întâmpla, comandante? mă întreabă sfidător. Din câte observ, nu eşti în măsură să arunci ameninţări.

- Ce facem cu ei? întreabă un puşti, ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani.

- Ne vom juca puţin, spune el, după care doi bărbaţi masivi îmi leagă încheieturile, la fel făcând şi cu restul echipei.

***

Stăm de o oră, legaţi unul lângă altul, încercând să găsim o cale de ieşire din situaţia asta, dar fără succes. Fiecare dintre noi are încheieturile prinse de un lanţ gros, care la rândul său atârna de grindă. Braţele încep să mi se înmoaie, însă nu cedez să las greutatea în mâini, deoarece când vom ieşi de aici, nu voi mai avea forţa necesară să ţintesc cu arma. Observ cum fiecare dintre leii mei caută un mod de a se elibera. Toţi, înafară de Savaş, care analiza încăperea întunecoasă. Îmi întorc capul spre dreapta mea, unde Kathrine atârna, de aceleaşi lanţuri, lăsând durerea infernală să i se citească în privire. Picături de transpiraţie i se scurg de pe frunte, semn că rezistă cu greu, acelei dureri, ce îi inundă trupul. 

- Ce fac oaspeţii mei? Vă simţiţi confortabil, domnilor? spune el, într-un mod ironic. 

- Foarte confortabil, replică Ateş, trăgând de lanţul cu care era legat.

- Dumneavoastră? Cum vi se pare ospitalitatea de aici? i se adresează Hasan, femeii din dreapta mea, postându-se în faţa ei.

- Dacă nu aş avea mâinile legate, ţi-aş şterge rânjetul ăla de pe faţă, zice Kathrine, cu un ton sfidător. De fapt, cred că ţi-l pot şterge şi cu bocancul! 

- Rea, spune bărbatul, prinzându-i bărbia agresiv. Îmi placi! 

- Ia-ţi laba jegoasă de pe mine, scuipă cuvintele, continuând să îl sfideze.

- Laba jegoasă, hm... Asta nu mi-a plăcut, adaugă, lipindu-i o palmă de toată frumuseţea peste obraz, făcând-o să îşi întoarcă capul la nouăzeci de grade instant. Temperatura sângelui mi se ridică într-o clipă, iar pumnul mi se încleştează, eliberând furie.

- Dacă o mai atingi, te distrug! mă răstesc către el, moment în care scoate pistolul şi îmi lipeşte ţeava de frunte, acelaşi lucru făcându-l şi oamenii lui cu camarazii mei.

- Te joci cu focul, domnule comandant. 

- Îmi place adrenalina, îi răspund obraznic, observând că sfidarea este un punct critic pentru el.

- Atunci să vedem dacă vei putea trăi cu moartea lor pe conştiinţă, rosteşte Hasan, apoi se apropie de urechea mea. Aşa cum trăiesşti cu moartea lui Neylan, comandante blond, completează bărbatul, cuvintele lui răsunând ca un ecou în mintea mea.

Ce legătură este între Hasan şi moartea lui Neylan? Durerea lui Ali va putea fi alinată de uciderea celor care au băgat-o în mormânt pe iubita sa? Ce credeţi despre faptul că Neylan, ei bine, imaginea lui Neylan din mintea lui, a spus că el va iubi din nou, dar o va pierde la fel de repede? Cum va rezista Kathrine cu acel glonţ în umăr? Şi cum vor ieşi leii din această situaţie? 

Capitolul 3 este gata. Mi-a luat cam mult să îl scriu, însă iată-l aici. Sper să vă placă. Aştept părerile voastre, oricât de mici ar fi. Vă aştept cu drag să aflaţi şi povestea lui Kenan şi a Adelei în Inimă Sălbatică.