E străinul ăsta pe cale să mă ia ca să profite de mine în starea asta?

E măcar elev? Corpul care mă căra nu semăna deloc cu al unui adolescent.

O să mor?

Întrebările îmi rulau prin minte, una după alta, amplificând senzația de pericol din situația în care mă băgasem singură. Cuvintele lui Dani îmi răsunau în cap, un ecou constant. Hamza, îl strigase. Un clopoțel mi-a sunat în minte atunci, realizarea lovindu-mă ca o cărămidă. Doar o singură persoană cunoscută cu numele ăsta exista în toată școala – Rafael Hamza, numele șoptit de toată lumea aproape ca o incantație.

De când m-am întors în orașul ăsta, Rafael Hamza era centrul fiecărei conversații. Dar, deși trăisem aici cea mai mare parte din viață, nu auzisem de el până să revin. Îmi amintesc cum curiozitatea mă rodea după prima săptămână până când am cedat și am întrebat-o pe Becka.

– Pe bune? a spus ea, ridicându-și ochii de pe telefon, în timp ce fruntea i se încrețea și sprâncenele i-au sărit până aproape de linia părului.

Scuze, că nu-s la curent cu cine-e-cine după patru ani în altă parte.

Becka și-a lăsat telefonul deoparte, și-a încrucișat picioarele și s-a îndreptat de spate, ca și cum se pregătea să educe un copil tâmpit.

– Fiindcă nu ești de aici, o să-ți dau un pass.

Am vrut să o corectez, să-i zic că m-am născut aici, dar m-am abținut. Pentru ei, eram colega nouă, o străină care apăruse de nicăieri în ultimul an de liceu.

– Hamza e... a început ea cu un oftat visător. Doar numele lui stârnea curiozitate și atrăgea alte persoane la masa noastră.

– Îi povestești Isei despre celebritățile locale? a intervenit Laura, apropiindu-se tacticoasă, cu o acadea roz între buze.

A ridicat bărbia în semn de salut, iar eu i-am zâmbit înapoi. Prin cine știe ce twist al sorții, Laura fusese vecina și colega mea încă din grădiniță. Cine ar fi crezut că ajungem iar în aceeași clasă? Ce oraș mic, sincer.

– Celebrități? am încruntat sprâncenele. De când are orașul ăsta prăpădit celebrități?

Laura și-a scos acadeaua, expresia devenindu-i șmecheră.

– Persoane infame, dacă preferi așa.

A fost întotdeauna o magnetă pentru bârfe, iar ochii ei de vulpe sclipeau cu nerăbdare de fiecare dată când avea ceva suculent de împărtășit.

Becka s-a strâmbat la intervenție, dar a continuat.

– Știi cum fiecare școală are elevii populari, nu?

Am dat din cap. În orașe ca al nostru, cu atâtea licee împrăștiate, să fii „popular" însemna să-ți știe lumea numele sau să ai mii de „prieteni" pe Facebook. Ultimul simbol al statutului era Instagram-ul, unde numărul de urmăritori și like-uri îți definea valoarea. Prostii inutile. N-am văzut niciodată rostul.

După ce m-am mutat, mi-am închis toate conturile și le-am reactivat acum doar ca să fiu la curent cu ce mai face clasa când chiuleam. Becka, ca toți ceilalți, era o utilizatoare înrăită de Instagram și nu aveam altfel cum să dau de ea.

– Ei bine, Hamza și gașca lui sunt peste asta. Cum zicea Laura, e infam. Toată lumea din orașul ăsta și din celălalt știe că e mai bine să nu te pui cu el.

Am pufnit.

– Ce, îi omoară pe loc?

Râsetele din jur s-au stins imediat, lăsând în urmă o liniște ciudată.

– Știi de cursele de mașini de la port, nu?

Am dat din cap iar. În generală, băieții mai mari din cartier începuseră să vorbească despre ele, dar părea mai mult o legendă urbană decât altceva.

– Hamza și gașca lui sunt parte din ele, a zis Becka, cu o voce rece.

– Ok, deci Hamza face drifturi și linii*. Care-i treaba?

Crescând prin cartierele mai îndepărtate, cursele păreau o activitate destul de inofensivă. Problemele reale erau cu băieții care se băteau pe stradă și sfârșeau înjunghiați. Până și Laura, care fusese cu unul din idioții ăia, stătea tăcută.

– Păi—

– Se zice că cursele sunt controlate de mafie și că Hamza e băgat până peste cap, a intervenit Laura, furându-i lui Becka momentul.

– Am auzit că vinde droguri, a zis Ion, un tip din rândul trei, încântat că poate să adauge și el ceva.

– Serios? Eu am auzit că e moștenitor de familie mafiotă, a completat altul.

– Nah, bro, aia s-a dovedit falsă, Ion l-a contrat cu o fluturare de mână.

Becka a oftat, întorcându-se iar spre mine.

– Oricum, a fost la Liceul Tehnic de pe Gării*, dar s-a transferat aici anul trecut.

– Ar fi trebuit să fie exmatriculat după o bătaie, dar cumva a scăpat doar cu transfer, a completat Dani, care până atunci părea complet dezinteresat.

– Cică. Cică trebuia să fie exmatriculat, a subliniat Becka, aruncându-i o privire tăioasă lui Dani.

Dani și-a dat ochii peste cap.

– Da, sigur, ține-o tot așa cu fangirling-ul.

Becka l-a ignorat, nedescurajată, dar eu m-am trezit încruntată.

– Cât de gravă a fost bătaia aia, dacă l-a adus aproape de exmatriculare? am întrebat, încruntându-mă.

– E în clasa 12A* de alături, dar să nu te aștepți să-l vezi prea des pe-aici, a continuat Becka.

– De ce?

Becka a ridicat din umeri.

– Rar vine la ore.

– Din păcate, a oftat Maia, una din fetele care se aciuaseră pe lângă noi. – E o binecuvântare pentru ochi!

– Divin, a mai adăugat cineva cu glas visător.

– Mai degrabă necurat, a pufnit Laura. Tipul arată ca fiul diavolului, trimis să te distrugă cu tatuajele alea și aura aia periculoasă care-i învăluie fața aia frumoasă.

– Am auzit că l-a băgat pe tipul ăla cu care s-a bătut în comă, a zis Ion cu voce scăzută. – Și acum stă ascuns ca să evite problemele legale.

Un alt băiat și-a scărpinat gânditor ceafa.

– Eu am auzit că e în arest la domiciliu pentru trafic.

Ion a dat din cap, tăind aerul cu mâna.

– Nici vorbă, bro. E tot la port.

Ascultând toate prostiile astea, n-am putut să nu râd. După cum suna, Rafael Hamza părea tipicul „băiat rău" din liceu care sărea peste ore și atrăgea zvonuri ca un magnet. Fiecare școală avea unul. Probabil tipul habar n-avea câte povești inventează oamenii în lipsa lui.

Dar în timp ce râdeam de absurditățile lor, un fior mi-a trecut pe șira spinării. Oricât de mult voiam să resping toate astea ca pe niște exagerări adolescentine, era ceva în vocile lor șoptite, în felul în care ochii le fugeau în toate părțile, care îmi spunea un singur lucru: nu toate poveștile despre Rafael Hamza erau minciuni.

Acum, cu corpul meu trădându-mă în cel mai groaznic mod posibil, știam că zvonurile erau mai mult decât simple bârfe. Forțându-mi ochii să se deschidă cât de cât, doar ca să-mi privesc potențialul salvator – sau agresor – simțeam adevărul din ele în tensiunea care umplea mașina lui, în felul în care Hamza mă privea, cu un amestec de îngrijorare și ceva mai întunecat, ceva ce îmi accelera pulsul, în ciuda transpirației reci care îmi încrețea pielea.

– Ce a fost? Strângerea din vocea lui făcea întrebarea să sune mai mult ca o afirmație.

– Nu... nu știu... Vocea mea era crăpată și slabă, fiecare cuvânt forțat și abia o șoaptă.

– Prostii, m-a tăiat, tonul lui ascuțit făcându-mă să tresar.

Un alt fel de fior mi-a trecut pe șira spinării când m-am întors spre el. Am mijit ochii, încercând să mă concentrez.

Avea o față sculptată care putea concura cu o operă de artă – aspră, dar frumoasă într-un mod aproape crud. Tunsul scurt doar accentua structura aia nebunească a oaselor. Și ochii lui? Doamne, ochii lui erau ca o pădure în flăcări, trimițându-mă într-o altă spirală amețitoare. Erau un haos care îmi spulbera gândurile ca pe cenușă purtată de vânt.

– Crezi că nu recunosc pupilele dilatate? Felul în care tremuri ca și cum urmează să cedezi?

Mușchii lui tatuați s-au încordat în timp ce și-a strâns mai tare mâinile pe volan, iar intensitatea privirii lui m-a făcut să-mi deschid ochii și mai larg. Ca un memento fizic al zvonurilor care-l înconjurau, tatuajele șerpuiau pe antebrațul lui și străluceau în lumină, întunecate și complicate, pe pielea lui palidă.

– Dacă nu plănuiești să mori în mașina mea, mai bine spui adevărul, baby.

Am simțit nevoia să mă înec de greață la porecla aia oribilă. Ugh, ce fuckboy.

Un râs amar amenința să iasă la suprafață, dar l-am înghițit. Fuckboy sau nu, mă scosese dintr-un dezastru iminent. Și pe bune acum, Hamza văzuse clar prin mine. Arătam ca naiba – nu avea sens să mă prefac altceva.

Buzele mele uscate se simțeau ca hârtia șmirghel. Mi-am trecut limba peste ele, conștientă brusc de starea lor. Ochii lui au urmărit mișcarea, o scrutare tăcută care m-a făcut să mă simt și mai expusă.

– Benzos, oxys, praf... am șoptit, cuvintele zgâriindu-mi gâtul în timp ce mă forțam să le spun. Fiecare nume părea o mărturisire, o bucată din ruină care devenisem. Heroina... Asta e ultima, cred.

Renunțând la balet și atingând fundul gropii, am tras pe nas și am fumat parcă având un abonament gratuit la fiecare drog pe care l-am putut pune pe mâini. Dar praf și mai târziu eroina, pulberea aia blestemată, m-au prins bine și m-au băgat în belea, forțând-o pe mama să intervină.

Până când eroina a devenit o obișnuință în viața mea, nu doar că renunțasem la visurile mele – renunțasem complet la viață. Și sunt sigură că, dacă poliția nu ar fi intervenit în noaptea aia, dacă nu aș fi tras ultima linie, mama poate nici n-ar fi aflat de „noile mele pasiuni" și nici n-aș fi fost înapoi în orașul ăsta de rahat. Niciunde. Aș fi fost liberă.

Hamza a înjurat printre dinți, un mârâit scăzut care aproape m-a făcut să râd, deși suna mai mult obosit și întunecat decât amuzat.

– De cât timp? Vocea lui, deși fermă, avea un ton liniștitor, jos, ca al unui cântăreț de jazz care fumase prea mult în noaptea aia.

– Două... doi ani? poate. Răspunsul meu a fost abia un murmur.

Frigul revenea în forță, transpirația rece îmi acoperea spatele și fiecare respirație ieșea ca un abur înghețat. Corpul îmi tremura necontrolat, iar mâinile și picioarele mi le strângeam la piept, ca și cum aș fi putut să scap de frigul care mă cuprinsese complet.

– Ți-e frig? a întrebat Hamza, cu o notă de îngrijorare care m-a luat pe nepregătite.

Am dat din cap, simțindu-l mișcându-se lângă mine. A auzit câteva butoane apăsate, probabil pornise căldura din mașină, dar gheața din mine era de neclintit. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât simțeam că o să le pierd.

Când mi-am simțit dinții începând să clănțăne, parfumul lui – o combinație seducătoare de citrice și bergamotă – mi-a umplut din nou nările. Într-o clipă, Hamza desfăcuse centura mea de siguranță și m-a tras pe genunchii lui. Căldura corpului lui m-a învăluit instantaneu, contrastând plăcut cu răceala care mă paraliza.

– O să fii bine. Îți promit.

Volanul îmi apăsa ușor spatele, dar Hamza mă ținea cu fermitate, aproape protectiv. Știam că e un tip periculos, că toate zvonurile despre el aveau un sâmbure de adevăr. Știam cât de rău putea să fie pentru mine. Ar fi trebuit să mă simt inconfortabil, dar căldura lui și mișcările lente, circulare, pe care mâna lui liberă le trasa pe spatele meu, m-au făcut să mă năpustesc mai aproape de pieptul lui. Am închis ochii, lăsându-mă pe mâna lui, un amestec de frig și febră care îmi dădea amețeli.

Foc lichid îmi curgea prin vene, aprinzându-mi fiecare nerv, iar corpul mi s-a trezit brusc cu o inspirație zgomotoasă. Valul familiar îmi reînvia corpul, deși mintea mea rămânea în urmă. Mijind ochii în întuneric, inima îmi bătea nebunește în timp ce încercam să mă orientez.

Un miros greu de tutun și mosc, amestecat cu un strop de citrice, plutea în aer. Deci, posibilitatea de a fi ajuns la spital era exclusă. Ridicându-mă pe picioare, am înaintat clătinându-mă prin întuneric până ce degetele mele au atins țesătura moale a perdelelor. Când le-am tras, soarele apunea peste un rând de case neîngrijite, iar lumina puternică mi-a făcut ochii să se închidă strâns, însoțită de o înjurătură.

Încet, vederea mi s-a adaptat și am privit împrejurimile. Trebuia să fiu în dormitorul unui bărbat. Unul atât de întunecat încât nu era de mirare că nu văzusem nimic înainte. Cel puțin nu eram într-o celulă de închisoare sau într-o cabană putrezită din pădure.

Camera era spațioasă, mai mare decât sufrageria și bucătăria lui mamaie la un loc, dar dureros de minimalistă. Un dulap stătea în stânga, iar un birou îngrămădit cu mai multe monitoare era în dreapta. Scrumierele, pline până la refuz cu chiștoace de țigări, se aflau atât pe birou, cât și pe noptiera patului matrimonial care ocupa cea mai mare parte a spațiului.

Simțind că nu mai sunt pe lumea cealaltă, respirația mi s-a liniștit. Amețeala și slăbiciunea care mă chinuiseră de săptămâni dispăruseră, înlocuite de o vitalitate pe care nu o mai simțisem de mult. Ceea ce însemna un singur lucru – corpul meu nu tânjea după droguri; deja le primise.

Instinctiv, mi-am verificat nasul și brațele. Sigur, un semn proaspăt de ac a apărut pe antebrațul meu stâng. Apucându-mi părul, am înjurat printre dinți.

Rafael Hamza și-a ținut promisiunea. Eram bine. Mai bine ca niciodată. Nu m-a dus la doctor, scutindu-mă de multe necazuri. Dar cu ce preț? Sobrietatea mea, câștigată cu greu, se făcuse praf într-o clipită.

Am muncit atât de mult să rămân curată!

Apucând cea mai apropiată pernă, am urlat în ea, apoi am aruncat-o cu toată forța de peretele opus.

– Ești —

Ușa s-a deschis brusc, iar Hamza a prins perna înainte să-l lovească.

– Înțeleg că ești bine, a spus el, ridicând o sprânceană.

Arătându-l acuzator cu degetul, m-am ridicat brusc în picioare.

– M-ai drogat!

– Și bună ziua ție, a răspuns Hamza, cu vocea joasă și visătoare, exact cum o auzisem prima dată. Era complet nepăsător la izbucnirea mea. A închis ușa în urma lui cu o blândețe care contrasta complet cu furtuna din mine.

Ținând o sticlă de apă într-o mână și perna în cealaltă, s-a îndreptat spre pat. Am făcut un pas în spate, menținând distanța dintre noi și păstrând o cale clară spre ușa pe care tocmai intrase. Nepăsător la reacțiile mele, a pus perna jos, dar a păstrat sticla de apă.

– M-ai drogat, am repetat, fiecare cuvânt plin de venin.

Hamza, cu cel puțin două capete mai înalt, se înălța peste mine.

– Nu era asta ce voiai? a întrebat el, ridicând o sprânceană.

– În ce lume ți s-a părut că asta vreau? am țipat, arătând spre brațul meu. Ai vreo idee cât de greu mi-a fost să mă las? Lacrimile îmi ardeau colțurile ochilor, nu de tristețe, ci de furia care fierbea în mine. Cine naiba te crezi să decizi tu pentru mine?

Ceva s-a schimbat în postura lui când a făcut un pas mai aproape. Mâinile lui mi-au înrămat capul, blocându-mă eficient între el și perete. Transferându-mi greutatea de pe un picior pe altul, am refuzat să recunosc căldura care îmi creștea între coapse când mirosul de tutun și mentol m-a lovit.

Rafael Hamza putea fi un nebun, dar trebuie să fii orb să-i ignori trăsăturile. Din păcate, eu aveam o vedere perfectă.

– Eu sunt cel care s-a asigurat că nu ești acum în drum spre dezintoxicare. Cum ai fi fost dacă prietenii tăi ar fi sunat la ambulanță, a spus el, cu o voce joasă, răgușită.

Știind că are dreptate, am înghițit în sec.

– Încercam să rămân curată! am protestat.

– Evident, ți-a mers de minune, a pufnit el.

Fiecare cuvânt era ca o lamă care mă tăia direct, iar replica mi-a înghețat pe buze.

Împingându-se de pe perete, Hamza s-a întors spre ușă și a arătat cu capul spre sticla de apă pe care o lăsase pe birou.

– Bea aia. Revin.

Clipind de două ori ca să procesez ce-a spus, m-am repezit spre ușă înainte să o poată închide. Privindu-mă de sus, Hamza a rămas nemișcat.

– Cât timp ai de gând să mă ții aici? am întrebat, cu mâna încă pe mâner.

A clipit o dată, iar tonul său a devenit detașat.

– Atât cât e necesar.

– Deci acum mă răpești? am râs, un râs amar și lipsit de umor.

Ignorându-mi cuvintele, Hamza a încercat din nou să închidă ușa. Frustrarea m-a făcut să-i blochez încercarea cu mâna.

– Nu te aștepți să las un oarecare să mă încuie și să mă comport ca o fetiță ascultătoare, nu-i așa?"

– Oarecare? Tonul lui era vizibil ofensat.

– Ce altceva să fii? N-am nici cea mai vagă idee cine naiba ești, am mințit.

Tehnic vorbind, era o jumătate de adevăr. Știam zvonurile despre Rafael Hamza, dar nu-l cunoșteam cu adevărat – exact așa cum nici el nu mă cunoștea pe mine. Pentru că dacă m-ar fi cunoscut, ar fi știut cât urăsc să fiu comandată sau ignorată mai mult decât orice altceva.

Sprâncenele lui s-au ridicat, iar o sclipire de interes i-a luminat privirea, ca și cum era gata să accepte provocarea și să-mi demonstreze cât de greșit îl judecam.

– Sunt Rafa, a zis cu un zâmbet șiret care promitea numai belele. – Rafael, dacă preferi, a adăugat, făcând cu ochiul.

Nu-mi face cu ochiul cu fața aia! mi-am spus, repetând mental mantra ca să-mi păstrez cumpătul și furia.

– M-am descurcat perfect și fără tine până acum, Rafael, am spus, scuipându-i numele cu toată disprețul pe care-l simțeam pentru tot ce făcuse. – Așa că fă-mi o favoare și lasă-mă să plec. Ai făcut destule. Zâmbetul meu fals era evident.

– Clar, a zis el, scurt.

– Lasă-mă să plec, am insistat.

– Mai târziu. Bea apa aia, apoi vorbim.

Degetele mele au strâns mânerul ușii, împiedicându-l să o închidă.

– Nu.

Hamza s-a aplecat până când fețele noastre erau la același nivel.

– Știi, cred că-mi plăceai mai mult când erai pe jumătate moartă și tăceai, a zis el, un ton sarcastic în voce.

Ceva s-a rupt în mine. Înainte să mă gândesc mai bine, palma mea s-a conectat cu obrazul lui. Chiar dacă buzele i s-au curbat într-un zâmbet, ochii lui au luat foc.

– Mai fă asta o dată și o să regreți, Raisa, a zis el, vocea lui rostindu-mi numele cu o intensitate care mi-a zguduit interiorul.

Să-mi aud numele ieșind de pe buzele lui a avut un efect pe care nu voiam să-l recunosc. Ar fi trebuit să mă simt amenințată – era mai mare și mai puternic decât mine în toate felurile posibile. Mult mai mare decât oricare dintre băieții din clasa mea. Și totuși, sângele îmi pulsa mai repede, iar corpul meu tremura de o satisfacție nebună că reușisem să-l enerveze. Mă jucam cu focul, bâjbâind la el cu un băț, când în fața mea stătea diavolul însuși, capabil să controleze flăcările.

– Nu mă sperie jocul tău de băiat rău, Rafael, am spus, cu vocea fermă.

Reducând distanța dintre noi, ochii lui s-au întunecat când mi-a prins maxilarul. Pulsul mi-a luat-o razna. Tocmai când fețele noastre erau pe cale să se atingă, s-a întors și mi-a șoptit la ureche.

– Ar trebui, a zis, iar tonul său, deși moale și seducător, avea o margine letală care mi-a trimis fiori pe șira spinării.

În timp ce mă luptam să-mi controlez respirația, zâmbetul de pe fața lui, când s-a dat înapoi, era un afront enervant.

– De-asta m-ai adus aici? Puteai să faci toate astea în mașină. Nu trebuia să mă aduci în—

– În patul meu? a intervenit Hamza, cu un zâmbet diavolesc care-i scotea la iveală o gropiță mică sub colțul stâng al buzei.

– În dormitorul tău, am corectat, simțind cum îmi urcă căldura în obraji.

Luând o șuviță de păr între degete, Hamza a dus-o la buze.

– Te-a frustrat că te-ai trezit singură, baby? a zis, privind pe sub genele dese, în timp ce șuvița îi aluneca printre degete. – Vrei să reparăm asta?

Mâna mea i-a aterizat din nou pe față, luându-mă prin surprindere și pe mine. Distracția lui Hamza s-a evaporat.

Apucându-mi mâinile, le-a ridicat deasupra capului și m-a împins de perete într-o singură mișcare lină.

– Ar fi trebuit să te mulțumești cu prima dată când ai scăpat, a mârâit.

– Ar trebui să fii recunoscător că n-am inelele pe degete, i-am aruncat înapoi, cu un ton la fel de tăios.

Cuvintele mele nu au făcut decât să aprindă fitilul. Respirațiile noastre se amestecau în timp ce ne priveam intens, tensiunea din cameră devenind palpabilă. Eu am cedat prima din confruntarea noastră vizuală, încercând să-mi eliberez mâinile. Strânsoarea lui rămânea de neclintit în fața luptelor mele slabe.

– Lasă-mă să plec, nebunule!

– Continuă așa, și poate nu vei obține rezultatul pe care-l vrei, baby, a avertizat el, vocea lui având o promisiune întunecată în timp ce-și împingea corpul mai aproape de al meu.

Ochii mi s-au mărit când am simțit duritatea captivă în blugii lui negri apăsându-mi abdomenul inferior. La dimensiunea considerabilă, un oftat involuntar mi-a scăpat de pe buze.

Un zâmbet sinistru i s-a întins pe chip, adâncind gropița aceea blestemată. Nemernicul ăsta chiar se distra! Dar bineînțeles că o făcea. Pervertit nenorocit.

Hamza mi-a eliberat încheieturile doar ca să-și pună mâinile pe talia mea și să-și împingă șoldurile mai aproape, materialul aspru al blugilor lui atingându-mi abdomenul. Fricțiunea mi-a ridicat tricoul, iar senzația era aproape insuportabilă.

– Dacă nu vrei cu adevărat să ajungi în patul meu, îți sugerez să te oprești din a mă tenta, baby, a zis, vocea lui joasă, periculoasă.

– Nu sunt „baby"-ul tău, nenorocitule nebun, am ripostat, zvârcolindu-mă într-o încercare zadarnică de a mă elibera din strânsoarea lui de fier.

– Oh, o să-ți dorești să fii, Raisa. Toate o fac, până la urmă, a spus el, zâmbind răutăcios.

– Fuck you!

O sclipire întunecată i-a luminat ochii la replica mea încărcată de venin.

– Oh, o să o faci.

S-a apropiat atât de mult încât frunțile ni s-au atins, iar vocea lui a devenit o șoaptă seducătoare.

– Și o să-mi strigi numele, implorând să fii f...

– În visele tale, am zis, dându-i o palmă în piept.

– Continuă să lovești. Fiecare lovitură te va costa, totuși.

La cuvintele lui, mâna mi s-a oprit în aer. Imposibil! Pur și simplu imposibil. Era un nebun complet.

– Asta e tot ce trebuie să fac ca să te cumințești, baby?

Ajunge! Nu mai suportam atitudinea lui enervantă. Mi-am ridicat genunchiul, țintind cel mai vulnerabil loc al lui. Dar bastardul a anticipat mișcarea. Cu o mână liberă, Hamza mi-a prins genunchiul înainte ca lovitura să poată ateriza.

– Nt, nt, nt, a clătinat din cap, făcând un zgomot de nemulțumire cu limba. – Ce ți-am spus, Raisa?

Privirea pe care mi-o arunca, de sub genele lui groase, era de-a dreptul necurată. Un lup care-și încolțea prada.

Mâinile lui au alunecat până la fundul meu, apoi pe coapse. Coborându-se, mi-a ridicat un picior până când am fost forțată să mă sprijin de el pentru echilibru.

Capul lui s-a lăsat în jos, iar un fior mi-a străbătut tot corpul când buzele lui au atins baza gâtului meu.

– Nu mai vrei să mă lovești?

– Lasă-mă, i-am ordonat, fără suflu.

Situația era enervant de confuză. Corpul meu mă trăda, reacționând la el în ciuda protestelor mele. Poate că orice îmi dăduse îmi alterase percepția. Poate eu eram cea pervertită. Ce era sigur, însă, era că începeam să-mi pierd mințile. Trebuia să fie un fel de instalare rapidă a sindromului Stockholm. Da, asta era. Sigur.

– Relaxează-te, a zis el, zâmbind cu acel aer suav care îl definea. Zâmbetul părea atât de inocent pe fața lui încât a trebuit să clipesc, convinsă că aveam halucinații.

– N-o să-ți fac nimic, Raisa.

Fără să știu mai bine, aproape că am oftat ușurată. Nasul lui a atins pielea gâtului meu, atât de ușor, iar respirația lui fierbinte mi-a ars pielea acolo unde a atins-o.

– Nimic ce n-ai vrea, a șoptit.

– Rafael! am spus, cu un ton încărcat de frustrare.

– Da, strigă-mi numele așa, a continuat el. – Îmi pot imagina deja cum o să sune când o să fii în patul meu.

– Ești nebun, am vrut să strig, dar în loc de asta am oftat când buzele lui au început să-mi traseze cercuri pe pielea sensibilă.

– Și tu ești abuzivă fizic. Aș zice că ne potrivim bine.

În ciuda eforturilor mele de a rămâne compusă, un fior mi-a străbătut corpul. M-am luptat să-mi țin un oftat de plăcere în timp ce fiecare sărut și lingere a lui Hamza mă aduceau tot mai aproape de nebunie. Satisfacția lui era palpabilă, iar furia și hotărârea mea se năruiau ca un castel de cărți. Infuriată de propria mea slăbiciune – felul în care mă bucuram de atingerea lui – am mormăit, enervată.

– Dacă nu vrei cu adevărat să ajungi în patul meu azi... a continuat el, vocea lui devenind mai joasă și mai aspră, iar eu l-am simțit crescând din nou împotriva abdomenului meu. – ...îți sugerez să nu mai scoți sunetul ăla.

Ochii mi s-au mărit. Era serios? Glumea? Oricare ar fi fost, oficial omul era un nebun complet, fără salvare.

– Nu vreau să fac nimic cu tine! am strigat.

– Și de-asta nu facem nimic, a spus el, liniștit.

– Mie mi se pare că facem destul! am țipat eu.

Hamza a râs. A râs! Și deși sunetul râsului lui era divin, nu m-am putut bucura de el după ce i-am auzit următoarele cuvinte.

– Nu, baby, a spus, vocea lui joasă, fierbinte și plină de miere. – Dacă am face destul, acum ai fi leoarcă de transpirație, strigându-mi numele.

În interiorul meu, totul pulsa. Respirația mea era sacadată. Corpul meu întreg tremura sub promisiunea ascunsă în cuvintele lui. O promisiune care avea să mă bântuie săptămâni întregi de acum înainte.

Dar înainte ca Hamza să se bucure de reacția mea, am apucat ceafa lui și i-am tras fața nenorocită, seducătoare, departe de mine, provocându-i un mârâit glorios de durere. Diavolul din mine râdea isteric.

Am profitat de distragerea lui pentru a-l lovi din nou, de data asta cu genunchiul. L-am nimerit drept în stomac, iar Hamza m-a eliberat imediat.

Fugind cât mai departe de el, am ieșit din cameră și m-am trezit pe un hol îngust și întunecat, fără nicio ușă la vedere. Victoria mea a fost de scurtă durată.

În spatele meu, râsul lui Hamza mi-a răsunat în urechi.

– Ești la fel de agresivă și în pat? a întrebat el, apropiindu-se cu pași calmi, dar plini de o eleganță amenințătoare, asemenea unui leu înfometat.

Am înghețat în loc, încercând să-mi controlez respirația, dar bătăile inimii mele erau un tambur frenetic în piept. Hamza se apropia calm, iar pașii lui, deși lipsiți de grabă, aveau o greutate care îmi făcea pielea să se înfioare.

– E tatuajul ăsta motivul pentru care ești așa sălbatică? a întrebat, vocea lui joasă, insinuantă.

M-am întors brusc, surprinsă, doar ca să-l văd aruncându-mi un zâmbet care-mi dădea impresia că știa ceva ce eu nu voiam să recunosc.

– Tatuajul? am întrebat, confuză.

Hamza a ridicat o sprânceană și a continuat să se apropie, până când s-a oprit la doar câțiva pași de mine. Ridicând o mână, și-a plimbat degetele peste tricoul meu, exact deasupra locului unde se ascundea acel tatuaj pe care îl regretam.

– „Wild Angel", nu? a spus el, vocea joasă, aproape mormăită. – Destul de potrivit, trebuie să recunosc. Deși prost executat.

Simțeam cum îmi iau foc obrajii. Cum? Cum știa despre asta? Căldura rușinii mi se ridica din gât până în vârful urechilor, iar cuvintele îmi lipseau complet.

– Cum... ai văzut? am reușit să îngaim.

Hamza a zâmbit și mai larg, iar gropița lui adâncă mă irita cumplit.

– Nu contează cum. Contează că am văzut.

– Minunat, am murmurat printre dinți, dorindu-mi ca pământul să mă înghită.

Acel tatuaj era cea mai mare greșeală pe care o făcusem vreodată – un impuls prostesc, făcut într-un salon dubios de pe lângă gară, cu bani pe care nu-i aveam și alcool cât să-mi amorțească creierul. „Wild Angel," scris cu aripi neo-tribale strâmbe. O combinație de prost gust și regret etern.

– Îl pot repara, dacă vrei, a oferit el, cu un aer atât de casual încât mi-a dat impresia că era serios.

– Nu, mulțumesc, am zis, ridicând o mână să-l opresc când și-a lăsat palma pe talia mea, deasupra tricoului. – Nu e nevoie.

Hamza mi-a scanat chipul cu privirea, iar mâna lui a rămas nemișcată, deși în sfârșit a ascultat și a renunțat să mai insiste. Mi-am împins mâna pe lângă a lui, în încercarea de a pune cât mai mult spațiu între noi.

– Vreau să merg acasă, am spus, obosită de jocurile lui și de toată ziua asta de coșmar.

– Deja? a întrebat el, cu un ton fals mirat. – Credeam că abia ne încălzim.

– Ce? Tu chiar plănuiești să mă ții ostatică? am strigat, ridicând mâinile în aer, exasperată.

– Nu-mi mai da idei, Raisa, a spus el, zâmbind în acel fel care mă făcea să vreau să-l pocnesc din nou. – O să descoperi că sunt foarte deschis să le pun în aplicare. Și nu cred că ți-ar plăcea.

Am gemut frustrată, deja imaginându-mi chipul pe afișele cu „persoană dispărută" la știrile de seară. Nu puteam să câștig împotriva lui – era imposibil.

Când telefonul meu a început să sune, Sweet Things de la The Pretty Reckless a spart vraja întunecată care plutea în aer. Hamza s-a încruntat la zgomot, iar ochii mei s-au mărit. În toată drama, telefonul meu încă era la locul lui. M-am aplecat și l-am scos rapid din cizma mea – plasamentul de urgență preferat, din cauza lipsei de buzunare în blugii mei skinny.

Ochii lui Hamza au urmărit mișcarea, iar amuzamentul i-a dispărut, înlocuit de o expresie mai serioasă. Tensiunea din cameră a crescut pe măsură ce m-am uitat la ecran, iar numele afișat mi-a înghețat sângele în vene.

Bătăile inimii mi-au bubuia în urechi, mai tare decât cântecul rock care răsuna din vechiul meu Samsung. Degetul mi-a rămas suspendat deasupra ecranului. Nu ea. Din toți oamenii din lume, ea nu trebuia să știe unde sunt sau ce fel de belea îmi crease ziua asta.

Și cu asta, al doilea capitol e tradus și el. Nu mă aștept ca povestea asta să devina un hit peste noapte, ținând cont că nu o promovez activ. Dar, dacă v-ați găsit aici, mulțumesc! Apreciezi orice cititor. 🫶🏻