Nu mi-a plăcut deloc comportamentul lui Theo din ultimii ani, însă orice i-aș fi spus el refuză vehement să se maturizeze. E un copil mic pus în corpul unui bărbat de douăzeci și doi de ani, iar eu am ghinionul de a-l avea ca frate. Dacă mă gândeam că pot să am și eu un moment de liniște, am greșit total. Dar cum altfel ai putea să-ți petreci o seară de vineri decât într-o secție de poliție? E locul perfect pentru relaxare.

          Îmi dau ochii peste cap, uitându-mă la ceas și observ că deja aștept de o oră. Nici că se grăbesc oamenii ăia să termine și să-i dea drumul. Nu pot să-i condamn totuși, e a sută oară când e aici, iar în locul lor l-aș fi lăsat să și rămână, poate învăța ceva. Când m-a sunat să-mi zică că s-a luat din nou la bătaie cu nu știu ce grup, aproape mi-a venit să-l abandonez și să-i spun să găsească singur drumul spre casă. El și prietenii lui știu doar să intre în probleme și mă irită că nu învață să se comporte mai decent. Și eu mă enervez ușor, dar nu încep să arunc cu pumnii în stânga și în dreapta. Poate o să încerc să fac asta de acum și o să am ca țintă fața lui. Ar merita fiecare lovitură.

          Mă întorc la cartea pe care o aveam în mâini și continui să-mi plimb ochii obosită. E aproape miezul nopții, ora la care trebuia deja să dorm dusă sau cel puțin să mă aflu în patul meu. Nu pe un scaun al naibii de inconfortabil, pe care n-aș fi avut o poziție bună indiferent cum mă mutam. Îl mai înjur de câteva ori pe Theo în gând și abia aștept s-o fac și când ajunge el aici.

          Cu ochii încă în carte, simt cum își face apariția cineva în încăpere. Mă mir că nu sunt singura persoană din secție la ora asta. Nu-mi ridic privirea, pentru că nu mă interesa sincer cine e, și poate așa scăpam și de vreun schimb inutil de replici sau vreun salut penibil. Totuși, pare să nu-i pese de dezinteresul meu, motiv pentru care se așază fix în fața mea. Nu pot să nu observ că avea privirea îndreptată spre mine și nu avea nicio rușine în a-și ascunde holbatul.

          — Tu pari genul de persoană care a venit să dea în gât pe cineva, îl aud vorbind și mă abțin să nu-mi dau ochii peste cap.

          Avea o voce joasă, masculină, care mi-a făcut maxilarul să se încordeze involuntar. Mult tupeu din partea lui. Continui să privesc în carte, deși am citit aceeași propoziție de vreo zece ori, cu speranța că va crede că nu l-am auzit și nu va mai vorbi. Părea că e apropiat de vârstă cu mine, iar asta îmi era de ajuns încât să știu că nu am chef de alte idioțenii azi.

          — Mereu ești așa tăcută? îi aud glasul iar și oftez.

        Îmi ridic privirea spre el, văzându-l cum se uita la mine cu un rânjet pe față. Stătea relaxat pe scaun, cu mâinile după ceafă, și aștepta un răspuns din partea mea.

          — Tu mereu vorbești așa mult cu persoanele care nu te ascultă? îl întreb eu, ridicând dintr-o sprânceană.

          Păstrez contactul vizual cu el, văzând cum expresia i se schimbă într-una amuzată. Se apleacă ușor în față, cu mâinile sprijinite de genunchi și își linge buzele, de parcă ar savura fiecare moment.

          — Doar cu cele care mă intrigă.

          Îmi dau ochii peste cap, alegând să-mi întorc atenția asupra cărții. Nu mă încânta deloc schimbul ăsta de replici, dar se vedea clar că pe el îl amuza. Ceea ce mă irita și mai mult. Nu aveam chef de o conversație și în niciun caz cu un tip înfumurat ca el. Nu trebuia să discutăm prea mult ca să-mi dau seama ce fel de persoană e.

          După ce trece un minut, pot să mă bucur în sinea mea că nu mai aud niciun răspuns de la el. Privirea lui încă o simt pe mine, însă nu mă interesa oricum. Se uita degeaba.

Dau pagina, când reușesc în sfârșit să o termin, și mă abțin cu greu să nu-mi ridic ochii. Se foia încontinuu pe scaun, tocmai ca să mă enerveze și, probabil, să mă facă să zic ceva. Tot ce-mi doream, în schimb, era să-i arunc cartea direct în față.

          Îmi îndrept atenția spre ușă, când o aud că se deschide, și văd două persoane ieșind. Theo și un băiat de-l recunosc a fi un prieten de-al lui. Juno parcă. Nu mă prea interesa oamenii cu care interacționa, pentru că nu aveam tangențe oricum. Îi vedeam prin oraș, pe la facultate sau chiar și când îi aducea pe acasă, dar îi ignoram. Sunt prietenii lui, nu ai mei până la urmă.

          — Arăți ca dracu, îi spun când ajunge lângă mine.

          Ochiul îi era puțin vânăt, iar buza o avea spartă. Cred că-n seara asta a vrut să ia mai multă bătaie decât să dea.

          Ignoră total ce i-am spus și-și mută atenția asupra celui din fața mea.

          — Frate, ce mai faci? îl întreabă Theo în timp ce dă mâna cu el.

          Se știau?

          Înainte să-i răspundă, îmi aruncă o privire amuzată, dar parcă cu un rânjet mai provocator.

           — Am venit să-i car fundul acasă, zice, uitându-se la Juno.

          Își pusese mâinile în buzunar și privea la cei doi relaxat. Faptul că se simțea atât de confortabil în preajma fratelui meu, mă făcea să cred că se cunoșteau mai bine decât mi-aș fi dorit. Chiar și așa, nu aveam în plan să agreez o persoană care nu știa să-și țină gura închisă.

          — De data asta chiar nu a fost vina noastră, îi spune Juno râzând.

          Mă ridic de pe scaun, neavând chef să le ascult conversația, și o iau spre ieșire.

          — Te aștept în mașină, zic înainte să ies.

          Mă trec câțiva fiori la impactul brusc cu răceala de afară, dar corpul mi se obișnuiește repede. Îmi bag mâinile în buzunarele hanoracului pe care-l purtam și mă îndrept spre parcarea din fața secției. Era pustiu în jur. Nu prea mai circulau mașini la ora asta și nici oameni nu se plimbau, dată fiind temperatura destul de scăzută a lunii noiembrie.

Decid să-mi aprind o țigară, știind că o să mai dureze ceva până își va face apariția și Theo. Îl cunosc prea bine încât să știu că nu avea bunul simț să se grăbească, mai ales când e vorba de prietenii lui.

Îmi pun o țigară între degete, apoi îmi caut bricheta în buzunarul celălat. Mi-o aprind imediat și las fumul să-mi evadeze printre buze. Mă sprijin de mașină cu fața către clădire și-l aștept.

Rămăsesem ușor surprinsă că se știa cu individul ăla, mai ales că nu-l mai văzusem până acum în grupul lui. Speram nici să nu-l mai văd.

Cu prietenii lui Theo nu prea discut, iar ei știu că n-au nicio șansă să și-o încerce cu mine. Mă mai salută uneori și le mai răspund și eu când am o zi mai bună, dar nu vorbim nimic mai mult. Acum câțiva ani, fratele mele încercase să mă includă în grupul lui și doar după ce am ieșit o dată știam că nu-mi doream anturaj cu ei. E suficient că-l am pe cap pe fratele meu, nu-mi mai trebuie și alți idioți.

Îmi sting țigara fix când ușa clădirii se deschide. Theo mă caută cu privirea, iar când dă de mine își ia rămas bun de la cei doi. În timp ce se apropie de mine, nu pot să nu-i observ zâmbetul băiatului ăluia cum e ațintit asupra mea. Se duce spre mașina lui, iar înainte de a rupe contactul vizual, îmi face cu ochiul.

Îmi dau ochii peste cap, iritată de comportamentul lui arogant, și urc la volan. Pornesc când ajunge și el pe scaunul din dreapta și deschid puțin geamul.

— Când o să încetezi cu prostiile? îl întreb când observ că n-avea de gând să-mi zică ceva.

Îl aud cum pufnește amuzat, trecându-și mâna prin păr.

— Strici toată distracția, Delaya.

Îi arunc o privire enervată și-mi dau seama că nu am cu cine să discut.

— Lasă-mă pe mine să-ți nenorocesc fața, dacă chiar îți place atât de mult.

Nu mai spune nimic, deși știu că pentru el e doar o joacă. Pe Theo îl amuză ce vorbim, pe când pe mine mă înfurie de fiecare dată. Nu sunt genul care să poarte de grijă, dar țin la nervii mei și ar fi mult mai intacți dacă nu aș fi nevoită să-l scap mereu din belele.

Aș vrea să zic că ne asemănăm, dar în afară de a fi frați nu găsesc nimic în comun.

El vrea să fie mereu în centrul atenției, să petreacă încontinuu și să aibă cât mai mulți prieteni, cu nume pe care sigur nu le știe la toți. În schimb, pe mine nu mă interesează nimic din astea. Îmi ajung puținii prieteni pe care îi am și nu-mi place să ies în evidență. Și, mai ales, prefer să nu fiu băgată în seamă de necunoscuți. Nu am nevoie de alți oameni prin preajmă.

— Vii la o petrecere mâine? mă întreabă după ceva timp. Vrea Juno să sărbătorim că am scăpat și de data asta, râde el amuzat.

— Nu știu de ce mă mai întrebi, îmi dau ochii peste cap când îl aud. Știi deja că nu-ți suport grupul de prieteni.

Oftează și se face mai comod în scaun.

— E momentul să nu mai fii așa morocănoasă, poate mă molipsesc și eu, contraatacă el.

— Dacă eu n-am luat prostia de la tine, poți să stai fără griji, îi răspund cu o mică încruntare pe chip.

Își încrucișează brațele la piept și mă privește fix. Nu știu de unde era dorința asta a lui de a merge la petrecere, dar nu mă încântă direcția spre care se îndrepta conversația. N-aveam treabă să ies, însă nu-mi plăcea să fiu în locurile în care e și el.

— E o petrecere pe care n-ai cum s-o ratezi, încearcă el să mă convingă.

— N-o să calc la petrecerea asta, Theo. Ia-ți gândul.

— O să fie cam greu să faci asta, Delaya, îmi răspunde rânjind. Petrecerea e la noi acasă.

Pun frână bruscă, nu destul de tare, dar suficient cât să-l fac să se uite urât la mine. Îmi întorc corpul spre el și-l privesc într-un mod care, dacă ar fi putut, l-ar fi ucis cu mare drag.

— Nu o să dai nicio petrecere la noi, îi zic cu pumnii încleștați.

— Deja e vorbit, își lasă capul ușor pe spate și se uită la mine de parcă nici nu l-ar interesa ce spun. Nu ți-ar strica puțină relaxare.

— Nu am nevoie în niciun caz de petrecerea asta stupidă, îi răspund cu un ton glaciar. Anuleaz-o.

Continui drumul, încă încordată. Când credeam că nu mă poate enerva și mai rău, Theo reușește de fiecare dată să-mi demonstreze că nu ar trebui să-l subestimez în legătură cu asta. Știe doar să-mi pună paie pe foc.

— Nu mai fi așa încăpățânată. O să-ți placă, vei vedea.

Pentru sănătatea mea mintală, decid să nu-i mai răspund. Îmi ajunsese pentru o zi. Aveam să mă gândesc mâine unde puteam să plec, pentru că nu-mi doream sub nicio formă să rămân la harababura lor. Nu mă încânta deloc ideea de a avea casa plină de necunoscuți, însă știu că fratele meu nu avea de gând să se răzgândească. De parcă doar el locuiește aici.

Parchez în fața casei și cobor înainte de a-i oferi șansa lui Theo să mai zică ceva.

Dacă avea să fie un imbecil, mă voi asigura că va pierde la propriul joc.