Ce am spus ultima dată...? Ah, gata îmi amintesc! Memoria asta stupidă îmi face feste de fiecare dată când mă chinui să-mi amintesc ce n-am vrut ani de zile să țin minte. Recapitulare. Prima zi s-a încheiat. Am cules afine până când mi-am simțit stomacul rozându-și pofta în gol și cocoșul a uitat să mai cânte în incipit de amurg. Ups, dar stai! N-aveam găini, nici viață simplă. Totuși însă mai aveam vise. Grele, pline de speranță și gălăgioase, dacă stai să te gândești că nu mi le puteam scoate din cap. Uh...  obsesie? Hai să nu-i zic așa. Poate mai de grabă tânjire.

       — Nu te speria, stai cuminte și rămâi lângă mine, m-a sfătuit Rosemary, ținându-mă de mână în timp ce pășeam pe coridor alături de cei câțiva sclavi ai conacului.

       Am încuviințat din cap, mergând pleoștit de oboseală și înfometat, după o zii în care cu toții ne înfruptaserăm pe ascuns din resturi de mâncare rămase de la mesele stăpânilor. Îmi simțeam picioarele grele și umflate. Gravitația îmi trăgea în jos mâinile lipicioase de la cules. Umerii îmi erau căzuți. Pășeam aplecat și cu aceleași haine largi, foșnindu-mi pe trupul tremurând.

      În fața noastră Felix mergea tărăgănat, fluierând slab alături de alți sclavi și Chant și soția sa care avea o grimasă morocănoasă. În spate Corline plescăia din buze și își aranja fără tragere de inimă cocul ciufulit, aruncându-mi câte un zâmbet strâmb de fiecare dată când întorceam capul spre ea. Rosemary părea îngândurată și acaparată de o tristețe abținută pe care părea că se străduia să o țină în frâu. Mă ținânea strâns de mână de parcă își dorea cu orice preț să nu mă piardă.

       — Mișcați-vă odată! s-a răstit un paznic, din capătul cordiorului, bătând din picior.

       Acolo o ușă dublă ne aștepta larg deschisă, urmată de cele câteva scări spre locul de adunare. Sala centru se afla în inima subsolului conacului, ca o intersecție a unor coridoare întunecate și întortocheate pe care se ițeau șiruri de uși închise. Pereții din jur erau din aceeași piatră brută pe care o văzusem în toată zona de locurie destinată slavilor. Opaițele aprinse, nici nu-și îngăduiau să lipsească agățate bine în cuie, iar mirosul dens al sângelui părea să fie o regulă nescrisă în cuvinte pentru atmosferă.

       Am pătruns în sala centru cu aceeași reținere și teamă cu care intrasem prima dată. Lumina slabă a lumânărilor pâlpâia pe pereții circulari.
Willybert stătea tolănit, profitând de favoarea gravitației, într-un scaun căptușit elegant pe podiumul improvizat, alături de femeia roșcată care asistase la ritual și care părea să fie doamna Aster. Erau flancați de paznici deoparte și de alta, de parcă ar fi fost mult prea necesară protecția lor, în asemenea împrejurări în care cine știe, noi sclavii am fi putut scăpa de sub controlul supunerii. Tabla din perete, deschisă în toată grozăvia ei atroce, ne măsura îndrăzneala în liniile ei albe marcate cu cretă, cum nicio minte iscusită n-ar fi putut-o face mai bine.

       — Vino aici, m-a îndemnat Rosemary, trăgându-mă protector de mână, în timp ce se așeza jos, într-un locșor de margine.

      Stângaci și confuz, m-am așezat lângă ea. Ușile au gemut trântite în urma noastră. Ca la un semn, sclavii sau așezat în genunchi pe podeaua circulară, în rânduri orizontale, ca o armată de soldați cu instruirea în sânge. Aerul a devenit iute o încărcătură de greutate invizibilă și strivitioare. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Nu mai era loc nici măcar pentru nevinovate șoapte. Acea clipă de tăcere era apăsătoare, mai ales pentru temerile mele care începeau aș mării volumul.

     — Ce se întâmplă...? i-am șoptit lui Rosenary cu jumătate de gură.

      Femeia și-a întors capul subtil spre mine, luptându-se cu îngrijorarea pe care încercase toată ziua să o ascundă sub zâmbetul ei slab.

       — Așa se organizează adunarea de seară. Nu-ți fie teamă.

       — Dar de ce stăm în genunchi?

       — Inferioritatea noastră nu ne permite să stăm altfel. Ai să înțelegi mai târziu, mi-a explicat blând, întorcându-și capul spre podium.

        M-am foit, încercând să ignor oboseala care îmi străbătea picioarele.
Rosemary nu voia să vorbească cu mine. Extenuarea, slăbiciunea sau poate temerile erau de vină. Tăcerea nu era doar o atmosferă inevitabilă, ci o regulă pe care o vedeam în reflexia din privirea  fiecărui paznic ce ne dădea târcoale de din capătul sălii. Inferioritatea pleca trupurile slabe ale oamenilor din jurul meu fără menajamente. Umilința fremăta în mirosul metalic pe care îl inspiram.

      Dar de unde să-și dea seama un puști de nici șapte ani că îndrăzneala lui îi putea aduce sfârșitul? De unde să se prindă el că rostul întrebărilor sale n-avea decât să-i segmenteze sufletul, mai tare decât neștiința? De unde să știe că cheia supraviețuiriii pe care încerca să o digere, era chiar supunerea mânată de frica ce-l măcina?

       N-avea de unde să știe, dar avea negreșit de unde să tocească și să învețe, ca pe cea mai sfântă poezie.

       Willybert s-a ridicat de pe scaun și a pășit în fața tablei din perete, scoțându-și din buzunar carnețelul pe care îl avusese la el mereu. Rânjetul inoculat de satisfacție îi lucea pe buzele strâmbe și pe fața dăltuită ca de nobil. Părea înalt poate exasperant de înalt, pe podium, dominând mica mulțime din sală cu umerii săi lați și statura suplă îmbrăcată elegant, alături de ciomagul său neprețuit. Toți sclavii și-au întors privirile obosite și îngrozite spre el, parcă așteptând momentul crucial în care nenoricitul avea să-și deschidă gura. Clipa a sosit la țanc.

        — Un nou apus, un alt sfârșit de zi!
Suntem încântați să știm că sporul muncii voastre a crescut atât de mult în ultima vreme încât încep să cred că cu fiecare zi deveniți mai docili! Mult mai docili decât ne-am imaginat vreodată! Nu mai aveți nici-o distragere. Nicio smiorcăială. Nicio văicăreală. Nici măcar o protestare, ori vreo vorbă de spus! Minunat, nu-i așa?

         Slavii îl priveau pe sarcasticul Willybert cu tăcerea ferească peste buze și cu ochii goi

        — Și totuși tabla spune altceva, a continuat el oftând teatral. Unii încă încearcă să ne sfideze regulile, ba chiar să râdă de noi pe la spate, nu-i așa domnule Felixyen Conayn?

       Toată lumea și-a îndreptat subtil atenția spre Felix care zâmbea detașat și relaxat din locul său, de parcă totul părea o glumă bună pentru el. M-am ghemuit lângă Rosemary auzind cele câteva șoapte care îndrăzneau să tulbure ușor tăcerea mormântală.

        — Și mă rog... ce-am făcut? a murmurat sclavul cu un glas afectat.

       Willybert s-a încruntat, deranjat de întorsătura primită.

        —  Cine ți-a dat permisiunea să râzi pe seama noastră?

        — Dar să-mi fie cu iertare, n-am glumit pe seama dumneavoastră. Poate doar așa, pe situația în care ne-ați adus. Nu merităm și noi să facem măcar oleacă haz de necaz? a dat din umeri Felix, mărturisind pe un ton nevinovat.
        

        — Ah, cât tupeu! Lasă că are să-ți piară ție gura și nici n-o să te mai gândești să râzi după ce o să mănânci regulile pe pâine!  s-a mâniat Willybert înfășcând o bucată de cretă și scrâjelind fără șovăială pe tablă o linie albă în dreptul inițialei ,,F". Douăzeci! Acum! Luați-l de aici imediat!

        Felix a pufnit, neatins de pedeapsa primită și s-a lăsat smuls din locul său de doi dintre gardienii din sală. Mi-am întins capul în sus curios să văd unde îl duceau pe cel mai scund sclav, care tocmai pierduse recordul înălțimii sale. Gardienii însă au dispărut, pierzându-se printre umerii și capetele din fața mea pe o ieșire laterală de lângă podium. Câteva șoapte dezaprobatoare au răsărit în jur odată ce zgomotul ușii trântite s-a difuzat în ecou.

        — Nu pot să cred cum l-a iertat atât de mult!

        — Doar douăzeci? Asta-i nedreptate curată, față de ce am făcut noi ieri. Ticălosul de Felix le-a ajuns la inimă!

        — De aia zâmbește el mereu de parcă ar trăi în paradis.

        — Dar de ce nu-l bat în fața tuturor? Are funduleț de aur ca potaia de Santgrey? Nu se mai poate așa ceva! E bătaie de joc pe spinările noastre!

       Am tresărit la auzul numelui meu, ca lovit de săgeată.

        — Când n-a fost bătaie de joc. Nu vezi mă ce-am ajuns și cine am fost?

       Forfota de șoapte din jurul meu a devenit o înhățare silențioasă și hapsână a nemulțumiților în care sclavii parcă uitaseră pe moment de frică și supunere. Mi-am plecat capul în pământ. Nu înțelegeam nimic din ce se petrecea.

        — Nu era vorba despre tine, m-a consolat Rosemary, simțindu-mi neliniștea.

        Am ridicat privirea spre ea nedumerit.

        — Suntem mai mulți Santgrey...?

        Da, da... încă încerc să mă împac cu ideea că puritatea acelui eu, însemnase și marea mea neștiință.

        — Ah, nu dragule. Era vorba despre ascendentul tău. Tu ești pentru ei doar un copil de care nu știu prea multe.

        M-am liniștit, digerând vorbele lui Rosemary. Willybert a bătut cu ciomagul în podea, vrând să ne smulgă atenția furată înapoi și și-a dres glasul parcă, amintind mulțumii de locul și statutul în care se afla.

         — Mai terminați odată cu sclifoseala! Încă mai am loc pe tablă pentru fiecare prostie pe care o faceți! i-a mustrat el pe niște sclavi care încă nu auziseră ciomagul lui.

        Liniștea s-a solidificat pe dată.

        — Există încălcării mai grave și mai drastice la care trebuie să vă căscați mințile alea dobitoace care încă mai scârțâie la unii! Încă n-ați băgat la cap ce înseamnă tăcerea! Dar nu-i nici-o problemă, a zâmbit Willybert arătându-și toți dinții de un alb imaculat. Aveți tot timpul din lume până la moarte să învățați!

         Înfricoșător de relaxat s-a apropiat de tablă cu carnețelul deschis în mână și a trasat încă o linie de data asta în dreapta unei alte inițiale. Apoi s-a răsucit cu fața înapoi spre rândurile de oameni, clipind în treacăt spre doamna Aster. Chipul nobilei s-a luminat sub un zâmbet aprobator.

       — Chant Lothir!

       Am înlemnit auzind numele care răsuna în sală. Bărbatul cu fața palidă, cel care mă urmărise cu privirea la plantație și mă întrebase dacă eram saynez, s-a ridicat fără tragere de inimă în picioare. Confuzia și anxietatea m-au luat pe nepregătite în valuri ostile.
Rosemary mi-a mângâiat blând umărul însemnat. Sclavii au rămas tăcuți, știind ce urma să se întâmple, cufundați în tensiunea asfixiantă care își creștea dimensiunea și în groaza ce le înghețase încercarea de a mai protesta. Doar câteva șoapte mai îndrăzneau să curme liniștea tăioasă.

        — Treci aici dacă nu vrei să îmi obosesc oamenii să te care! și-a scuipat Willybert ordinul, sprijindu-se în ciomagul său.

        Chant s-a ridicat supus în picioare, nu înainte de a-și consola nevasta îngenuncheată de șoc și disperare, apoi a pășit cu capul plecat spre podium. Umerii îi erau lăsați, iar chipul abia i se întrezărea pe sub mâhnirea compactă cel umbrea. Părea stors de vitalitatea și de puterea de a protesta. Dar cel mai dureros, părea că știa exact greșeala pentru care era chemat.

         — Treizeci! Asta ca să ți minte să nu mai vorbești prostii din afara conacului în fața lui Santgrey și să nu mai fentezi munca! s-a răstit Willybert, făcând semn cu ciomagul unor paznici să-l imobilizeze pe Chant.

      Prostii...? La ce se referea?

       Am rămas pe gânduri cu mintea încâlcită în neînțelesuri. Sclavul s-a lăsat învins în mâinile violente ale gardienilor, care i-au smuls cămașa peticită de pe el și l-au încătușat de peretele din dreapta podiumului. M-am chircit lângă Rosemary, îngrozit de cea ce privirea mea nu putea să înțeleagă, dar putea să simtă. Chant stătea nemișcat în genunchi cu capul în pământ lipit de zid, așteptând ca tăcerea să-i fie spulberată de chin. Țin minte că avea spatele deja marcat de zeci de lovituri crunte și nevindecate. Un magnet pentru satisfacția și cruzimea din zâmbetul grosolan al lui Willybert și ochii doamnei Aster care nu încetau să strălucească parcă cristalizați de puterea mâniei.

       Când biciul a început a șfichiui aerul, urletul surd al durerii s-a difuzat în Sala Centru. Șoaptele au încetat de-a binelea. Auzul a pitit ochii după pleoape. Gemetele s-au topit în lacrimi, iar groaza s-a dizolvat în aerul pe care îl inspiram și în inima care îmi bătea cu frecvențe tot mai mari în piept. Chant se chinuia temător să nu scoată niciun sunet, în timp ce sângele i se scurgea de pe spate ca și puterea sinelui său stors ca o lămâie. Rosemary îmi cuprinsese umerii cu brațul în speranța că atingerea ei protectoare ar fi putut să mă liniștească. Am tresărit când biciul a mai crestat o dată pielea bărbatului. Inima mea parcă plecase în pieptul acelui sclav. Mă simțeam captiv într-un câmp magnetic din care nu mai puteam să ies. Apoi după câteva clipe, plictiseala a început să-i atace mutra lui Willybert. Chant a rămas fără vlagă, sprijinit cu capul de perete și cu mâinile osoase suspendate în cătușe. Gardianul a lăsat biciul jos.

      Cred că aceea era a treizecea lovitură.

       — Credeți că așa încercați să scăpați de aici? a pufnit Willybert disprețuitor. Gândiți-vă la viețile voastre! Fiecare pedeapsă vă constă.

        Toți sclavii și-au plecat capetele în pământ, țintuiți de mustrare. Același gest m-a străfulgerat și pe mine, silindu-mă să-mi înghit curajul de a privii spre podium oricât de protector îmi era brațul lui Rosemary. Genunchii mi se încordaseră pe podeaua rece. Aproape uitasem cât de tare mă dureau picioarele din vina felului cum stăteam, dar nici că mai simțeam.

        — Ați uitat cine sunteți potăilor? Fără auireli din afara conacului! Fără fente! Asta-i lecția de azi! Țineți-o pe de rost măcar până mâine! Acum hai, plecați de aici! și-a suflat Willybert vorbele autoritare, apoi le-a făcut semn paznicilor să desfacă cătușele ce-l țineau legat pe Chant și părăsească podiumul.

      Toții oamenii s-au ridicat în picioare istoviți de la statul în genunchi, gata să deșire rândurile mulțumii. Nevasta lui Chant a fugit îndurerată l-a soțul ei care zăcea pe podea, încercând să-l trezească din inconștiență. Câțiva sclavii au urcat pe podiumul însângerat s-o ajute pe femeia atacată de lacrimile suferinței să-și ridice bărbatul lipsit de vitalitate. Am rămas încremenit privind din mijocul sălii, în timp ce Rosemary mă trăgea ușor de braț. Willybert și doamna Aster au coborât de pe podium împărtășindu-și zâmbete pline de satisfacție, de parcă tocmai asistaseră împreună la o scenă de comedie.

        — Stați! Vă rog stați! a țipat sclava, dezlipindu-se de lângă partenerul ei și fugind spre cei doi.

         Un fascicul de ură s-a năpustit pe fața ei deîndată ce s-a prăbușit în genunchi în spatele lor. Willybert s-a întors vizibil plictisit.

       — Nu soțul meu a fost de vină! Vă rog să mă credeți! Acel copil nerușinat l-a îndemnat să vorbească! El l-a zăpăcit cu întrebările pentru că i s-a părut cunoscut! Vă rog faceți-ne dreptate și biciuiți-l! a vociferat sclava cu tonul ascuțit și implorator ațintindu-mă cu degetul.

      Am tresăltat îngrozit de vorbele care mă asaltau și mă scufundau în confuzie, zgâriindu-mi adânc conștiința până la suflet. Sclavii au rămas pe loc privind șocați. Rosemary s-a încordat în spatele meu. Doamna Aster i-a aruncat femeii înghenungheate o privire dezgustată.

       — Cum poți să spui așa ceva Viola? E doar un copil! Nu a făcut nimic altceva decât să muncească la una cu noi! s-a răstit Rosemary, pășind în fața mea.

       Femeia și-a întors privirea plină de ură infuzată, aruncându-și cuvintele cu toată forța și intensitatea sălbatică a convingerii sale. Lacrimi ostile i se scurgeau pe fața roșie și palidă. Ochii acuzatorii însă îi erau aprinși de furie.

       — Din vina lui, bietul meu soț a îndurat pedeapsa! E vinovat! Trebuie pedepsit!

        Mi-am plecat capul în pământ. Spaima și cuvintele aruncate asupra mea mă bombardau. Rosemary a insistat împinsă de focul furiei și al nevoii tot mai profunde de a mă apăra.

       — Viola încetează! E doar un copil! Nu are nicio vină!

       — Taci!

       Am înghețat la auzul acelui cuvânt țipat din toți rărunchii.  Viola a bătut cu pumnii în podeaua de piatră, răvășită de spasmele disperării. Uitase de supunerea pe care trebuia să o arate față de Willybert și de doamna Aster. Ba chiar uitase că încă zăcea la picioarele lor, cerându-și dreptatea ce nu era nici pe departe reală. Mânia îi fierbea în ochi.

        — Trebuie pedepsit! Soțul meu e pe moarte din cauza lui!

        — Destul!

       Ciomagul lui Willybert s-a izbit de pământ, divizându-i Violei șirul de cuvinte pline de revoltă. Bărbatul m-a scurtat o clipă cu privirea sa crudă.

        — Adunarea de seară s-a terminat sclavo! Nu ești în măsură să ne spui cine e vinovat cum nu ești în măsură să ne dai ordine! Amintește-ți ce ești și tacă-ți fleanca dacă nu vrei să sfârșești cu aceeași soartă, mâine seară!

        — Dar e nedrept...

        — Ai auzit ce a spus! Chiar vrei să experimentezi aceeași înjosire? Eu cred că nu, a rostit doamna Aster pe un ton fals afectat, dând să se îndepărteze.

       Willybert a fluturat dezgustat din mâini.

       — Hai! Valea de aici!

        Femeia a tăcut preț de o clipă, măsurându-mă cu coada ochiului din priviri dușmănoase. Apoi s-a agățat imploratoare de glezna lui Willybert.
Dezgustat bărbatul a lovit-o cu bastonul, smulgându-se din strânsoarea ei și a părăsit sala pufnind împreună cu partenera sa. Deîndată ce au plecat, șușotelile au început a răsărit din nou în jurul nostru, mai libere ca oricând.

        — Cum să dai vina pe un copil? Ce nesuferită.

        — S-a gândit că își poate căuta dreptatea pe nevinovăția unui prunc. Dar aici nu există dreptate pentru niciunul din noi.

        — O văd cerurile și nici nu gândește că se minte pe ea. Ce face răutatea din om!

        — Mai bine s-ar interesa de starea bărbatului decât să-și frece genunchi în zadar. Oricum domnul Willybert dă ascultare numai doamnei Aster și  minții lui.

        Sclavii s-au risipt unul câte unul la ieșirea din sală, sporovăind fără încetare. Viola s-a ridicat răvășită de pe podea, săgetându-mă cu aceleași priviri învrăjbite, ce-mi sădeau tot mai multă învinuire în suflet. Ochii ei se simțeau ca o mută amenințare.

       — Hai să mergem! m-a îndemnat,
Rosemary, luându-mă de braț încă furioasă din vina acuzației ce mă înrăma.

        Am urmat-o cu chipul mâhnit, cu sufletul înspăimântat și cu conștiința cu mult mai nedumerită decât până atunci, încercând să-mi ascund tremurul trupului pe sub mânecile lungi ale cămășii. Tânjeam să pot înțelege ce se petrecea în jurul meu.

      De ce Viola mă acuza cu sânge rece, fără să-i pese sub niciun fel de adevăr? De ce Chant fusese atât de aspru pedepsit pentru doar acele câteva vorbe pe care mi le spusese? De ce adunarea de seară trebuia să fie momentul cel mai crunt pentru soarta sclavilor care încărcau acele reguli nescrise ? Sau de ce asprimea lui Willybert era atât de mare?

       Voiam să ies din ceața în care eram captiv. Vârsta nu mă ajuta și simțeam că Rosemary îmi ascundea unele lucruri de oameni mari firește, sub zâmbetele forțate pe care mi le arăta, de dragul inocenței mele. Dar eram speriat, îngrozit iar orice îndrăzneală nu era de partea mea, cât timp suflarea îmi era îngheață iar inima îmi bubuia iute în piept, amenințând să-mi scurgă sarea lichidă din ochi.

        Am părăsit Sala Centru, adunându-ne toți într-una dintre camerele goale ce ne erau destinate. Sclavii l-au așezat pe Chant, pe o masă pe care o furaseră temporar din cămara conacului. O femeie încerca să-i curețe rănile adânci cu apă, în timp ce Viola îl implora plângând, să-i arate un semn de viață. În ciuda insistențelor lui Rosemary de a fugii în camera mea, asistam curios printre oamenii care se adunaseră în jurul mesei, de parcă aș fi luat parte la cea mai interesantă scenă difuzată în mod real. Mâhnirea mă electriza de fiecare dată când dădeam ochii cu femeia îndurerată, dar n-avea puterea să mă alunge oricât de vinovat mă simțeam.

       Ce puteai să-mi faci? Eram un puști   nerușinat și încăpățânat.

       — Nu se mai trezește... a murmurat Viola lipsită de speranță, mângâindu-și bărbatul pe cap.

       Corline s-a apropiat de ea, cuprinzându-i umerii.

       — Nu dispera. Încă îi bate inima. Cel de Sus îl ca vedea și îl va cruța de moarte.

       Sclava cu părul prins în coc, încerca să o liniștească mângâindu-i brațele, în timp cealălată femeie îl îngrija pe Chant sub ochii extrem de serioși ai lui Felix, care stătea proptit de un perete, cu un bandaj improvizat de-a lungul bustului. 

        — Nu mai cred în el... Nu, după ce viața mi s-a prăbușit în mizeria asta și acum e total distrusă! a îngăimat Viola pe un ton aspru și dezamăgit, strângând în brațe creștetul lui Chant.

       — Credința e tot ce ne-a rămas tuturor de aici. Cu toții am pierdut tot ce am avut nu numai tu.

       Viola a privit-o cu dezaprobare, dar Corline nu se lăsa nicidecum mișcată, ba chiar a început să-i netezească părul ciufulit, tot mai atașată de ideea sa lipicioasă de a consola.

       — Uită-te la Felix! Aproape zâmbește după partida de azi. Nici nu-ți vine să crezi să și-a încasat douăzeci de lovituri.

       — Hah, da! Aproape îmi vine să râd, a pufnit bărbatul printre dinți, mirosind ironia cel punea în lumină.

        Câțiva sclavi care asistau s-au așezat pe rând pe podea. Viola nu și-a mutat privirea nici-o clipă de la Chant, nici măcar ca să mă înfrunte din nou pe mine.

        — Data viitoare ți-ar plăcea să fii tu  infirmiera? Văd că te preocupă într-un mod deosebit starea mea, coniță Corline, a replicat Felix, zeflemitor.

         Femeia l-a țintuit cu degetul arătător.

        — Păi dacă ajungi pe mâna mea să fie clar că nu-mi rup fusta pentru spinarea ta. E singura întreagă pe care o mai am.

       — Atunci mai bine rămâi la cerșit ajutor. Mâinile tale fine de zgârcenie nobilă nu se potrivesc și poate mor înainte de vreme, spre bucuria ta, a surâs Felix, văzând iritarea crescândă de pe fața ei.

        Chicoteli infime au umplut spațiul aglomerat, acoperind trisțetea emanată de la Viola. Am privit sfios în jur rezervat de farmecul hazului. Nu înțelegeam ce era atât de amuzat. Ba chiar mă simțeam ca un intrus printre toți acei oameni care păreau a se cunoaște de o viață, iar amărăciunea pe care o simțeam din cauza celor întâmplate îmi înmulțea puterea fricii.

      Rosemary stătea lângă masă sfâșiindu-și o parte din faldurile fustei în bucăți pe care i le înmâna sclavei care avea grijă de rănile lui Chant.
În ciuda neajunsurilor care ne înconjurau ea își dăruia altruismul din puținul pe care îl avea, fără a se gândi o clipă la picioarele ei tot mai goale. Nu dădea importanță față de atitudinea revoltătoare a Violei, ori de vorbele critice care s-ar fi putut născut pe la spatele ei. Părea dispusă să ajute cu toată inima. Am admirat-o în tăcere, sorbind gestul ei și memorându-l fără să-mi dau seama și am început să regret că nu ascultasem cuvintele ei.

        Locul meu nu era acolo.

        — Hei, puștiu'! Ce-i cu mutra aia? l-am simțit dintr-o dată pe Felix străfulgerându-mă cu ochii lui căprui.

        Am tresărit, îndreptându-mi timid  capul spre el.

         — Lasă-l mă! Nu-ți ajunge o pedeapsă? Mai vrei una? a intervenit un sclav, atenționându-l.

        Deci eu eram motivul pedepselor lor...? Brusc m-am simțit atacat de pecetea invizibilă pe care părea să o port. Am coborât ochii în podea.

        — La-i văzut tu pe domnu' Willybert să se plimbe pe aici ca să vadă că trag și eu cu Sangrey o taină nevinovată din întâmplare? Eu cred că nu. Boul ăla nu vrea să-și murdărească pantofii pe la grajdurile noastre, nici dacă iar da poruncă doamna Aster.

        — Treaba ta, dacă te aude, a mormăit dezinteresat sclavul.

        Ca un răspuns mutual, Felix a fluturat degajat din mână, lăsându-și brațele goale pe genunchi. Alți câțiva oameni s-au așezat pe podea lăsând spațiu necesar pentru femeile care se ocupau de Chant. Viola încă își strângea bărbatul la piept, plângând în liniște. Corline s-a plictisit să consoleze și și-a găsit loc într-un colț al încăperii, moțăind cu capul rezemat de perete, încă întruntată după gluma primită. Am rămas dezorientat în picioare.

        — Ce stai acolo? Vino încoace. Am să-ți zic ceva, m-a chemat Felix, cu tonul șoptit.

       Anxios m-am așezat lângă el, nedeslușind scopul zâmbetului ciudat pe care mi-l arăta. Apoi înainte să am vreo altă reacție m-a întors spre masa pe care era așezat Chant și spre Viola.

       — Uită-te mai departe la femeia aia. A fost geloasă că ai cules mai multe afine decât ea, de aia a dat vina pe tine, mi-a explicat în șoaptă de parcă ar fi vrut să nu audă nimeni ce-mi spunea.

       L-am ascultat confuz, până mi-am dat seama că încerca să mă scape de greutatea stării în care eram.

      — N-a vrut să te supere, dar așa e ea mai vulcanică. N-o lua ca pe ceva real. Așa suntem noi, mai sălbatici când simțim că pierdem pe cineva.

       Am privit amuzat de cuvintele lui care erau toate distilate într-un haz pur și am simțit că preț de o clipă acuzația nu mai îmi stătea în cap, îndoindu-mă ca pe o foaie de hârtie greșită.

       — Așa vezi? Doar nu vrei să slăbești de supărare că atunci chiar că o să-ți cadă pantalonii de pe tine, m-a bătut el ușor pe umărul stâng.

       Am râs și m-am ghemuit lângă el, așteptând o altă zi, o altă lună, ori poate chiar un alt an. Încă nu simțeam dorința evadării și nici povoara vieții fără drepturi. Încă aveam pielea  neatinsă și mă bucuram de iluzia pozitivă cu care eram vrăjit. Vorbele hazlii ale lui Felix aveau puterea să mă încânte. Păsarea lui Rosemary mă încălzea. Parcă golul neștiinței care plutea în jurul meu nici nu conta în acele momente. Cruzimea nu-și înfipsese colții în sufletul meu.
Doar temerile îmi dădeau târcoale și doar neînțelesurile mă făceau să-mi pun zecile de întrebări ce încă nu puteau avea răspuns, în timp ce arsura numelui pe care îl purtam îmi ustura umărul drept.

        Ce frumos era să fiu copil într-o lume rozalie, cu o realitatea fragilă a unui eter ce exista doar în copilăria mea poate uitată, poate reamintită printre încâlcitele frânturi ale menirii.  Ce frumos era să cred că pericolul care mă amenința era doar un spectacol înfricoșător unde eu n-aveam rolul decât de spectator. Ce frumos era să nu știu deșii voiam cu atâta adoare să aflu.

       Am devenit dramatic fără să-mi dau seama. Dar te obișnuiești tu. Crede-mă chiar nu mă pot abține.